Claudia Moscovici este critic literar şi de artă și autoarea volumului „Între două lumi”, publicat în 2011 la editura Curtea Veche. De curând, scriitoarea stabilită în Statele Unite ale Americii a publicat un articol despre volumul „Rubato” de Răzvan Petrescu.

 

Citiți în continuare o excelentă recenzie a volumului de proză scurtă, preluată de pe blogul Literature Salon și tradusă de Mihnea Gafița.

 

 

Deşi cartografiază teritorii foarte puţin cunoscute în proză, scriitorul Răzvan Petrescu este foarte cunoscut, ba chiar celebru, în ţara sa natală, România. Autor multilateral şi câştigător de premii, Răzvan Petrescu este prozator, eseist şi dramaturg. Printre numeroasele distincţii literare pe care le-a obţinut, se numără Cartea Anului la Salonul Naţional de Carte de la Cluj-Napoca; premiul de proză pentru romanul Farsa (editura Unitext, 1994), din partea Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti; premiul UNITER pentru cea mai bună piesă a anului, Primăvara la bufet (editura Expansion, 1995) şi premiul pentru proză al postului Radio România Cultural. Unele scrieri ale sale au fost traduse în ebraică, spaniolă şi vor fi traduse curând şi în limba engleză.

Traddutore, traditore

Trebuie să recunosc, totuşi, că nu-l invidiez pe viitorul său traducător, pentru că sunt sigură că se va afla în faţa unei provocări serioase. Despre poezie se spune că este genul literar cel mai dificil de tradus, dar, după mine, proza care este unică prin conţinut şi utilizează, la nivel stilistic, multe planuri — aşa cum sunt scrierile lui I.L. Caragiale, Romain Gary şi Răzvan Petrescu —, aceea pune adevăratele probleme în traducere. Dar tot acea proză este şi cea mai ingenioasă şi mai demnă de atenţie. În această recenzie, scopul meu principal este să transmit faptul că Răzvan Petrescu este un autor de clasă mondială pentru un public internaţional care ar putea să nu fie familiarizat cu limba română sau cu literatura română. Cum să procedez? În matematică sau geografie, cu ajutorul unor coordonate cunoscute, localizezi un punct oricât de îndepărtat sau de dificil de găsit. Totuşi, în arte şi în ştiinţele umaniste, nu există un sistem de ghidare precisă echivalent. Singurul lucru pe care-l pot face pentru a oferi asemenea coordonate este să explic în termeni relativ cunoscuţi ceea ce este relativ necunoscut: autori canonici pe care-i ştie toată lumea, proză psihologică, teme universale şi curente filozofice. Cartea pe care urmează s-o discut aici este Rubato (Curtea Veche Publishing, 2011), o selecţie de mai multe proze scurte premiate de-ale lui Răzvan Petrescu, publicate între 1989 şi 2003. Rubato este ca un album cu cele mai bune hituri ale autorului, dacă vreţi, dar şi mult mai mult decât atât: este o proză de clasă mondială, comparabilă, în opinia mea, cu lucrările unor scriitori legendari ca Franz Kafka şi Jorge Luís Borges.

O proză unică, imposibil de categorizat

Majoritatea prozatorilor pot fi relativ uşor încadraţi într-un gen literar, o mişcare sau un stil, de pildă realism, fantezie, horror sau realism magic. Există unii scriitori, însă, care sunt atât de suciţi ca stil şi de unici prin conţinutul prozei lor, încât sunt aproape imposibil de categorizat în termenii vreunei etichete literare cinstite şi cunoscute. Kafka şi Borges sunt doi dintre scriitorii mei preferaţi de felul acesta. Cum să-i aplici o etichetă lui Kafka la realismul său psihologic al subconştientului şi visului? Cu ce să compari paradoxurile matematice ale lui Borges, transferate într-o proză care te lasă perplex? Cred că volumul Rubato al lui Răzvan Petrescu se înscrie în această categorie de proză imposibil de categorizat. Iată de ce cred că modul cel mai potrivit de a le descrie această carte celor care n-au citit-o încă este prin comparaţie cu autori la fel de inovatori şi suciţi, precum Kafka şi Borges. Rubato, de pildă, împărtăşeşte cu Castelul kafkian un realism psihologic care trece cu mult dincolo de — şi pe sub — straturile succesive ale realităţii noastre conştiente.

Realismul psihologic al subconştientului

Dacă ni se par atât de reale Procesul (1925) sau Castelul (1926) ale lui Kafka, nu înseamnă că ele sunt cu adevărat realiste fie în conţinut, fie ca stil. Aceste scrieri se concentrează atât de bine pe temerile noastre inconştiente — de neputinţă şi alienare într-o societate modernă, birocratică —, încât ni le aduc la suprafaţa conştiinţei. Citind cuvintele lui Kafka, ne trezim faţă-n faţă cu propriile noastre dubii şi temeri, le înfruntăm şi putem chiar să râdem de ele, de vreme ce ni se par absurd. Totuşi, nu le mai minimalizăm şi nici nu mai putem să le facem vânt înapoi sub covor, în domeniul inconştientului, să le dăm la o parte. Iată de ce cuvintele lui Kafka ne rămân în minte atât de stranii şi ne tulbură. În ciuda simţului absurdului şi al umorului, cărora li se adresează, ele nu pot fi mai îndepărtate de farsa superficială. Acelaşi fenomen se petrece când citeşti prozele lui Răzvan Petrescu din volumul Rubato. Această felie de poveste a vieţii descrie o zi „normală“ de lucru a unui psihiatru, plină de anormalităţi.

 

Pacienţi de toate felurile intră şi ies pe uşa cabinetului său, inclusiv un ofiţer de securitate spion, o prostituată care suferă de boli venerice şi o femeie cu tendinţe psihopate, căreia îi place să chinuiască şi să omoare păsări. Deşi cu toţii sunt profund tulburaţi, cititorii nu se pot abţine să râdă, când le citesc poveştile de viaţă. Ofiţerul de securitate are o conştiinţă foarte găunoasă şi-i miros picioarele. Prostituata se dezbracă şi-i cere psihiatrului s-o vindece de bolile venerice, în timp ce femeia sadică este bătută la propriul ei joc (cruzimea), când psihiatrul recunoaşte că este chiar mai ciudat decât ea (şi se pricepe mai bine să-şi „facă prieteni“ printre păsări şi să le ucidă pe urmă). Denumirea jocului, pentru fiecare dintre personaje, este o detaşare completă de acele elemente care ne fac să fim oameni (empatie, grijă, emoţie, un ataşament profund şi semnificativ faţă de ceilalţi). Cu toată această gravă deficienţă psihologică, tonul povestirii este atât de realist ca stil — vorbirea dialectală şi manieristă a fiecărui personaj se constituie în sine în tot atâtea capodopere ale prozei moderne — încât cititorul devine şi el întrucâtva detaşat şi râde. Răzvan Petrescu abordează cele mai tulburătoare elemente ale condiţiei umane printr-o serie de personaje halucinatorii, prin dialoguri şi diatribe care par deopotrivă absurde şi neplauzibile, dar şi mai reale decât realitatea noastră cotidiană, conştientă. Cum reuşeşte aşa ceva? Prin ceea ce s-ar putea numi „râsu-plânsu“, tehnică pentru care autori precum I.L. Caragiale, Anton Pavlovici Cehov şi Shalom Aleichem sunt binecunoscuţi.

 

Râsu-plânsu: nici satiră, nici ironie

Genul de naraţiune care stabileşte straturi de distanţare psihologică între narator, personaje şi cititori în literatură este numit, de obicei, „satiră“ sau „ironie“. Dar, la fel ca în proza lui Anton Pavlovici Cehov, I.L. Caragiale sau Shalom Aleichem, Răzvan Petrescu nu vine cu nimic de acest fel în Rubato sau, mai degrabă, oferă mult mai mult decât atât. Ironia şi satira sunt atitudini retorice care stabilesc o poziţie de superioritate faţă de personaje şi acţiunile lor, din punctul de vedere al naratorului şi/sau autorului şi cititorilor. Autorii care se folosesc din plin de ironie ridiculizează adeseori slăbiciunile şi ciudăţeniile personajelor. Nu am găsit nici o dovadă a vreunui simţ al superiorităţii naratorului sau vreo aroganţă auctorială în Rubato. Când râdem de personajele din carte, ne dăm seama că râdem şi de noi înşine. De unde şi sentimentul de stânjeneală care însoţeşte simţul umorului altminteri penetrant şi omniprezent în Rubato, care ne scoate la lumină fobiile, dorinţele perverse, anormalităţile şi nesiguranţele.

Lucru şi mai neliniştitor, Rubato ne aminteşte constant de fragilitatea vieţii omeneşti şi de faptul că suntem muritori. Scenele de moarte şi decădere apar la tot pasul în proza lui Răzvan Petrescu. Indiferent cât de teatrale sau comice ar fi descrierile bolii şi ale morţii, spre deosebire de scenele pe care le vedem zilnic la ştiri, ele tot ne mişcă şi ne tulbură psihologic. Cu un simţ al indulgenţei şi chiar al iubirii de oameni — şi plasându-se pe sine pe acelaşi plan cu personajele şi cititorii săi —, autorul aduce la suprafaţă, ca un doctor, calităţile noastre cele mai rele şi le cercetează îndeaproape, una câte una. Întâmpinăm acest proces complex cu sentimente amestecate — bună-dispoziţie, groază, repulsie, indulgenţă —, pentru că, în aceste povestiri, precum într-o sală tapetată cu oglinzi, vedem reflectându-se vieţile noastre interioare.

Iubire, misoginie şi femei

Într-un interviu acordat recent revistei Esquire Magazine (România), Răzvan Petrescu se descria pe sine — în băşcălie, bineînţeles — ca fiind un „afemeiat misogin“. În viaţa mea n-am auzit de vreun misogin care să recunoască: da, urăsc femeile, dar am nevoie de ele. Misoginii tind să-şi ascundă dispreţul faţă de femei sub pretextul că le iubesc (o tehnică obişnuită la seducătorii psihopaţi) sau că le respectă pe unele dintre ele (cum ar fi mamele sau cele puţine „virtuoase“, în timp ce pe celelalte pe detestă. Nu e nici urmă de asemenea misoginism latent în vreuna dintre scrierile lui Răzvan Petrescu. În Rubato, de pildă, găsim o descriere minunată a fricii de obiectul dorinţei. Această frică este la mare depărtare de misoginismul flagrant şi arogant al lui Arthur Schopenhauer sau Henry de Montherlant. Multe femei trăsnet de sexy populează proza lui Răzvan Petrescu. Puterea lor erotică este atenuată de umor, atracţia lor emoţională este neutralizată de frică.

În povestirea Uşa, de exemplu, o mamă şi o fiică îşi vorbesc în şoaptă despre soţul/tatăl care trage să moară pe un pat de spital în camera de-alături. Doctorul, care se pregăteşte să intre într-o altă operaţie şi se arată absolut indiferent faţă de suferinţa pacientului, încearcă să le convingă pe cele două femei să-şi ia ruda muribundă acasă. La spital nu i se mai poate face nimic. În loc să-şi facă griji pentru starea proastă de sănătate a pacientului, femeile dezbat una la urechea celeilalte cât ar costa să-l transporte până acasă pe bolnav. Pacientul aude, însă, conversaţia lor prin uşa abia întredeschisă. El îşi dă sufletul într-o scenă la fel de vie dar mai concisă decât cea a lui Tolstoi din Moartea lui Ivan Ilici (1886), ştiindu-se şi neiubit, şi neapreciat de nevasta şi de fiica lui. Lumea ficţională a lui Răzvan Petrescu e plină de asemenea femei nesimţitoare, de doctori indiferenţi, de căsnicii lipsite de iubire şi de copii răsfăţaţi. Ele demonstrează următorul experiment în gândire: când cinismul este împins până la extrem, el se transformă în realism psihologic.

Cinism sau nihilism?

Nu încape îndoială că proza lui Răzvan Petrescu este străbătută de un cinism subiacent. Nu nihilism — cinism. Nihilismul, adică punerea sub semnul întrebării şi negarea idealurilor şi a valorilor umane, poate fi recomandat pentru filozofie — să ne gândim la Nietzsche—, dar poate fi şi sinistru de plictisitor şi pedant când îl întâlnim în proză. Ce nevoie are cineva de o dizertaţie despre lipsa de sens a vieţii şi a valorilor umane, făcută de cine-ştie-ce personaj cu nasul pe sus, care ţine lecţii din vârful unui piedestal? Cinismul, pe de altă parte, poate fi o perspectivă foarte binevenită în proză. El evită atât naivitatea de neiertat a idealismului, cât şi aroganţa nihilismului. Desigur, în uzul modern, cinismul are prea puţin de-a face cu cinicii antici greci, care credeau că scopul vieţii era să trăieşti virtuos şi modest, lipsit de luxuri inutile; cu alte cuvinte, o viaţă în concordanţă cu Natura. Poate că cinismul modern îl ia drept cadru de referinţă numai pe cel mai comic şi extrem dintre cinici — Diogene din Sinope —, care i-a întors spatele societăţii din vremea sa, cerşea pentru a supravieţui şi trăia într-un vas de piatră din piaţa cetăţii. Oricum l-ai privi, cinismul oferă o perspectivă critică asupra condiţiei umane şi societăţii noastre cu destul umor şi simţ al absurdului, încât să-l poată suporta până şi umaniştii. Scrisă într-o polifonie de dialecte (şi caracterizări) dramatică, halucinatorie şi profund incitantă, făcându-ne să ne confruntăm cu temerile şi dubiile noastre cele mai profunde, printr-o dezarmantă onestitate şi un contagios cinism, şi sondând psihologic limitele umanităţii şi ale valorilor noastre morale, volumul Rubato al lui Răzvan Petrescu se dovedeşte o capodoperă a literaturii nu numai româneşti, ci mondiale.