Traducându-l pe Şişkin

Multe dintre cele mai frumoase cărţi ale autorilor de origine slavă poartă la Curtea Veche Publishing amprenta traducerii doamnei Antoaneta Olteanu, considerată a fi unul dintre cei mai buni traducători din limba rusă.  După ce a tradus romanul „Scrisorar” al lui Mihail Şişkin, a fost de acord să ne împărtăşească experienţa sa.  

Întâlnirea mea cu Şişkin s-a produs, oarecum, după modelul unora dintre personajele romanelor sale: tatonarea de suprafaţă a romanelor la sugestia Curtea Veche Publishing, impresia de intrigare produsă de manuscrise care păreau a fi altceva decât nişte romane obişnuite şi apoi – totul s-a produs exact cu susul în jos, de la coadă la cap! – invitaţia de a participa la o întâlnire cu autorul, în Elveţia, alături de alţi traducători ai lui, încă neştiind sigur că traduc vreun roman al acestuia. Orice, numai banalitate nu!

Contactul cu romanul a început abrupt, oarecum contracronometru – tare mai voiam să am traducerea gata la întâlnirea cu Mihail, dar timpul era cam scurt – iar şocul produs a fost foarte mare. Aşa cum afirmă scriitorul într-un interviu al său, cartea lui îşi găsise cititorul. Cu un ochi la naraţiunea pasionantă, dar şi frapată de maniera artistică, de plasticitatea gândurilor în numeroase construcţii de tip maximă, Scrisorar se traduce şi se citeşte pe nerăsuflate. Am fost sigură că noul roman a detronat, în preferinţele mele, favoritul anterior – Saşa Sokolov, Şcoală pentru proşti, o carte atât de dragă mie –, dar mai apoi, am constatat că nimic nu e întâmplător. La întâlnirea din Elveţia, Mihail Şişkin a fost mai mult decât încântat de faptul că am tradus celebrul roman al lui Sokolov, care l-a marcat atât de profund în scrierile sale.

Eram încă impresionată profund de roman, când a urmat întâlnirea cu scriitorul la Looren, la o casă de creaţie din Elveţia, alături de alţi unsprezece traducători ai lui, şi atunci – era, oricum, prima întâlnire live cu un scriitor pe care îl traduceam! – surpriza a fost şi mai mare. Nu numai cărţile lui Şişkin sunt deosebite. Şi el este o persoană extraordinară care ne-a fost o gazdă mai mult decât ideală pe parcursul şederii noastre acolo. Să poţi să-i pui personal întrebări legate de multe nedumeriri stârnite de roman (de la titlu, la haosul temporal de intertextualităţi, la imaginea pe care o are faţă de propriul cititor ş.a.m.d.) a fost cu adevărat o experienţă care, poate, nu se va repeta prea curând. Şi impresionant a fost, pentru noi toţi, să vedem bucuria pe care o avea în faţa traducerii cărţii în limbile noastre şi, nu în ultimul rând, dorinţa de a veni în ţară şi a se întâlni cu cititorii de acolo. Extrem de interesant a fost, de asemenea, dialogul autor – traducător: asaltat de observaţiile noastre (zicem noi, pertinente!), scriitorul rămânea perplex şi recunoştea adesea cu candoare că… nu se gândise la asta! Evident, un scriitor nu se gândeşte la un cititor anume când propune o carte, cu atât mai mult la traducătorul lui. Deşi…

Cititorii români fac cunoştinţă cu Şişkin în ordine cronologică inversă, începând cu ultimul roman al lui, Scrisorar, şi abia mai apoi cu Părul Venerei.  În romanul care trebuie să apară sunt şi locuri cunoscute, sunt şi teme inedite, la fel de provocatoare ca în Scrisorar. Provocarea adusă de următorul roman ce va apărea la Curtea Veche Publishing va fi, cu siguranţă, mult mai mare pentru cititor (şi nu e vorba numai de cititorul român): teme general-umane, eterne, dar şi subiecte extrem de actuale, aceleaşi războaie şi iubiri, drame personale şi universale… Stilul însă, „construcţia” cărţii este o provocare totală. Aşa cum mărturisea şi Mihail Şişkin într-un interviu, plăcerea lecturii e dată tocmai de identificarea modelului de construcţie a romanului respectiv: cu cât e mai neclar, cu atât mai mult eşti hotărât să nu laşi cartea din mâini, până la înţelegerea totală. Cu siguranţă aici cititorul va fi de numeroase ori bulversat, dar va intra, mai apoi, în jocul scriitorului, va râde amuzat de ieşirile din situaţie, va rămâne nedumerit în alte momente, va recunoaşte stări şi trăiri, se va bucura, în ultimă instanţă, că a citit o carte (de fapt, chiar două!) nepereche.

Mă bucur că, la venirea lui Mihail Şişkin în Bucureşti, în octombrie 2013, cel de-al doilea roman reputat al lui va vedea lumina tiparului. Cu atât mai fructuoase vor fi întâlnirile cu cititorii lui care vor avea suficient timp să-şi facă temele şi să pună întrebări „încuietoare” sau să-şi lămurească o grămadă de nedumeriri chiar în prezenţa autorului. Cât despre mine, după ce l-am prezentat pe Mihail mediului de lectură românesc, abia aştept să continuăm discuţiile despre România şi să-i prezint lucruri şi oameni interesanţi.