Ediția de acest an a Salonului Internațional de Carte Bookfest a fost dedicată invitaților speciali Germania, Austria și Elveția – trei țări, aceeași limbă. În acest context, Curtea Veche Publishing a avut bucuria să organizeze lansarea volumului “Iarnă-n Vară, Primăvară-n Toamnă” de Joachim Gauck, Președintele Republicii Federale Germania.

În “Iarnă-n Vară, Primăvară-n Toamnă” Joachim Gauck își rezumă, limpede și calm, întreaga viață, de la copilăria cu tatăl deportat în URSS (fără a fi fost nazist) la îndelungata perioadă în care și-a transformat amvonul într-o baricadă de la înălțimea căreia le distribuia enoriașilor săi demnitate, revoltă și speranță; de la complicata și esențiala activitate de descifrare a dosarelor, în cadrul instituției căreia i-a fost și creier, și suflet, și care îi poartă neoficial numele, la alegerea sa ca președinte al Germaniei. Acest ultim pas, făcut peste prăpastia ce desparte de obicei societatea civilă de clasa politică, întregește destinul emoționant al unei personalități pentru care ideile și faptele nu s-au contrazis niciodată. A fi președintele Germaniei nu e pentru fostul pastor Gauck o onoare mai mare decât este pentru Germania onoarea de a-l avea președinte pe gânditorul și organizatorul Institutului Gauck. 

Evenimentul de lansare a volumului a avut loc sub forma dezbaterii “Abordarea trecutului comunist: Germania vs România”, la care au participat ES Andreas von Mettenheim, Michael Astner, Ana Blandiana, Adrian Cioflâncă, Ioan Stanomir și Doina Jela. 

Prin amabilitatea Ambasadei Germaniei la Bucuresti, redăm aici alocuțiunea ambasadorului Germaniei, ES Andreas von Mettenheim.

Este valabil cuvântul rostit!

Mă bucură faptul că volumul lui Joachim Gauck poate apărea acum şi în limba română. Mă exprim aşa cu bună-ştiinţă, deoarece nu este o carte scrisă de Preşedintele federal ci de Joachim Gauck – o diferenţiere pe care acesta pune mare preţ.

Cu toate acestea: după cum ştiţi, Ambasadorul german este, în mod formal, reprezentantul Preşedintelui federal în ţara-gazdă, astfel încât sunt îndreptăţit, ba chiar este de datoria mea să vă transmit salutul Preşedintelui federal cu prilejul unei dezbateri la care el ar fi putut contribui incomensurabil mai mult decât mine, dacă îndatoririle sale ca şef de stat i-ar fi permis.

Voi avea grijă acum să nu fac o recenzie a cărţii, însă vă recomand lectura acestui mare angajament pentru libertate care este totodată şi un angajament pentru responsabilitate proprie.

Doamna Ana Blandiana va relata desigur în cadrul dezbaterilor despre fructuoasa colaborare între Institutul Gauck şi instituţiile similare din România – o faţetă importantă a numeroaselor legături între ţările noastre.

Țările noastre sunt legate de anul 1989, fapt care oferă posibilitatea unor comparaţii.

De aceea, este important să precizăm că, şi în ceea ce priveşte asumarea trecutului, premisele din Germania şi România au fost şi poate încă mai sunt foarte diferite:

Germania a trebuit să “facă ordine” în urma a două dictaturi, a dominaţiei naziste şi a RDG-ului comunist – aceasta ar fi prima deosebire. Cea de-a doua constă în faptul că fosta RDG a avut alături după 1989 o Germanie relativ prosperă, organizată eficient şi obişnuită cu libertatea, ai cărei cetăţeni, funcţionari şi experţi au putut ajuta. Gauck povesteşte pe larg în cartea sa despre cum a acceptat recomandarea pentru ocuparea funcţiei de adjunct al său a unui jurist din Bavaria, funcţionar de rang înalt, apolitic, şi despre cum a obţinut o echipă de funcţionari din cadrul ministerului federal de Interne, care îl va ajuta la dezvoltarea instituţiei sale. Noua Românie nu a avut, în acest sens, o Germanie federală alături.

Las România în seama dumneavoastră şi mă voi ocupa doar de Germania. Vă rog să aveţi înţelegere pentru faptul că voi face referire şi la perioada dictaturii naziste, însă sunt valabile aceleaşi principii.

Subiectul “asumării trecutului” ne preocupă pe noi, germanii, de peste 50 de ani, face parte din cotidianul nostru. Trebuie doar să deschideţi ziarele, care între timp au trecut la mici analize sectoriale, la istoria anumitor întreprinderi în timpul celui de-al Treilea Reich, eventual la problema dopajului în sportul redegist sau, foarte actual, la investigaţiile privind testarea unor medicamente periculoase pe cetăţenii redegişti. Poliţia Judiciară federală şi Serviciul de Informaţii Externe s-au confruntat recent cu problematica continuităţii personalului preluat din timpul celui de-al Treilea Reich. Și instituţia pe care o reprezint, Ministerul federal de Externe, a iniţiat recent o dezbatere dură şi foarte controversată privind participarea unor diplomaţi germani la holocaust. Toate aceste subiecte se bucură de larg interes în rândul opiniei publice.

Nu puteţi să aşteptaţi de la mine o comparaţie detaliată privind reglementările în materie de despăgubiri, privind asumarea şi prelucrarea trecutului din punct de vedere juridic şi politic, s-ar putea să nu iasă aşa cum, poate, vă aşteptaţi.

Istoria despăgubirilor acordate victimelor nazismului a fost o istorie a corectărilor, plină de nedreptăţi şi lipsuri. În timp ce despăgubirile acordate absolut justificat evreilor în RFG (nu şi în RDG!), din motive pe care nu trebuie să le mai explic aici, au fost atribuite relativ repede, alte grupe de victime (ale programului de eutanasiere, homosexualii, romii sau cei obligaţi la muncă forţată) au fost incluse abia în urma unui proces de decenii. A durat, parţial, peste 20 de ani până când aceste grupuri de victime au fost luate în considerare.

Și în ceea ce priveşte asumarea nedreptăţilor din RDG sub aspect al despăgubirilor, acestea au fost acordate doar în cazul privării de libertate cu lezare gravă a statului de drept.

În Germania nu s-au acordat niciodată pensii pentru dizidenţă.

Urmărirea penală a dictatorilor şi a colaboratorilor acestora s-a dovedit a fi, de asemenea, dificilă.

Aceasta a reuşit după căderea celui de-al Treilea Reich doar pentru că aliaţii au instituit un nou drept internaţional prin Procesele de la Nürnberg.

Între 1945 şi 2005 au fost condamnate la închisoare aproximativ 6.500 de persoane pentru uciderea de civili în timpul celui de-al Treilea Reich.

Amintesc în acest context că judecătorii Curţii naziste a poporului, o maşinărie de ucis care a condamnat în cei zece ani de existenţă peste 4.500 de oameni la moarte, au scăpat nevătămaţi până în anii 60 în baza concepţiei juridice că judecătorii ar fi aplicat corect legea existentă la acea vreme.

După căderea regimului comunist, au fost iniţiate investigaţii, încă în fosta RDG, împotriva a 100.000 de persoane cu condamnarea definitivă a 750 pentru nedreptăţi din timpul RDG-ului (falsificarea alegerilor, acte de corupţie, abuz de putere, ordonarea deschiderii focului la frontiera germană internă). Notabile sunt condamnările înalţilor demnitari redegişti pentru ordonarea deschiderii focului la Zidul Berlinului.

În pofida acestor cifre, sunt criticate similar ambele realităţi istorice de asumare a trecutului: asumarea juridică s-ar fi tărăgănat prea mult, vinovaţii rămânând din raţiuni de formă în libertate, decedând înainte de a putea fi judecaţi.

Activista pentru drepturi civice, Bärbel Bohley, a lansat celebra frază: ” Ne-am dorit dreptate şi ne-am ales cu statul de drept ”, punând astfel chiar degetul pe rană.

Pentru că suntem şi vrem să fim un stat de drept nu avem voie să facem lucrurile în grabă. Există în acest sens un pasaj interesant în carte. Gauck este criticat de către colaboratorii săi din cadrul institutului pentru refuzul de a face accesibile publicului documente ale STASI. Refuzul său se baza pe faptul că nu exista în momentul respectiv nicio bază juridică pentru aceasta. Gauck scrie referitor la această situaţie: “Eu luasem poziţie pentru apărarea statului de drept iar acesta devine secundar când etica celor buni face regulile.

Administraţia de stat trebuie să fie gestionată de drept. Nici părerile, nici bunele intenţii şi nici relele intenţii nu trebuie să ghideze acţiunile.” Astfel existau şi argumentele juridice pentru întreruperea cercetării penale împotriva lui Erich Honecker.

Doar puţine personalităţi ale mişcării civice au găsit un loc în viaţa publică a Germaniei reunificate. Este adevărat şi bine că cetăţeni din Estul Germaniei ocupă între timp funcţii importante, însă nici Joachim Gauck şi nici Angela Merkel nu afirmă despre ei că ar fi fost dizidenţi. De altfel, probabil că singurul dizident într-o importantă funcţie de stat după cel de-al Treilea Reich a fost Konrad Adenauer însuşi, un politician căruia istoricii contemporani îi reproşează pe de altă parte că s-ar fi folosit din plin de vechile cadre din perioada nazistă la clădirea Germaniei federale.

Vă rog să decideţi singuri ce vi se pare cunoscut din cele ce am avut onoarea să vă prezint.

Vă doresc o dezbatere interesantă şi vă mulţumesc pentru atenţie.