Continuăm seria articolelor dedicate curajului de a fi cu adevărat TU.
Dacă până acum am citit destăinuirea lui Gaspar Gyorgy, psiholog și psihoterapeut relațional, cel care semnează prefața volumului Curajul de a fi vulnerabil de Brene Brown, astăzi îi dăm cuvântul Dianei Cosmin, cea care ne încântă cu poveștile ei minunate de pe site-ului FineSociety.ro și autoarea volumului Poveștile unei inimi, apărut la Curtea Veche Publishing.
Vulnerabilitatea mea este…teama de ridicol
Când am scris o carte despre fetele single și apoi am început să scriu pe blog, m-am gândit de multe ori dacă nu împărtășesc prea mult. Dacă folosind drept ancore și exemple propriile mele trăiri nu mă deschid prea mult către oameni și nu invit pericolul de a fi rănită de reacțiile lor.
În zilele noastre, toți trăim cu ,,avertismentul Miranda” deasupra capului, acea faimoasă citire de drepturi pe care o auzim în filmele americane: ,,Ai dreptul să nu spui nimic, tot ce spui poate și va fi folosit împotriva ta…”. De multe ori, în viața de zi cu zi, sinceritatea chiar ni se întoarce împotrivă, prin bârfe, șușoteli sau judecăți pe la colțuri. Dar, chiar dacă avem dreptul să nu spunem nimic și să ne punem la adăpost, mai presus de acest drept se află obligația de a vorbi atunci când avem ceva de spus. Obligația față de noi înșine de a nu îngropa lucruri care ne preocupă, ne revoltă sau ne entuziasmează, doar pentru că lumea ar putea să nu fie de acord.
Cândva, am făcut un interviu cu o actriță de improvizație și am întrebat-o dacă nu îi este teamă să urce pe scenă știind că n-are nimic pregătit și că ar putea să se facă de râs. A zâmbit și mi-a spus că teama nu dispare niciodată, dar că un actor are datoria să-și exploateze potențialul de vulnerabilitate. E o expresie care a rămas cu mine și am evocat-o ori de câte ori mi-a fost teamă că rup prea mult din mine într-un text. Mi-am dat seama că e mai important pentru mine să nu sugrum mesajul din sufletul meu decât să rămân în zona călduță a certitudinilor.
M-am eliberat cu adevărat de teama mea în ziua în care am realizat că m-ar durea mai puțin ridicolul decât gândul că am tăcut când, de fapt, aveam atâtea de spus. Peste ani, amintirea unui ,,faux-pas” devine – în perspectivă – de-a dreptul amuzantă, în schimb regretele lucrurilor pe care le-am ratat devin tot mai împovărătoare. Și, chiar dacă uneori riscăm ridicolul, cedând fricilor noastre riscăm să nu descoperim niciodată cât de extraordinari am fi putut fi.
Trackbacks/Pingbacks