Baltazar

 

Fragment din Baltazar de Sławomir Mrożek

 

Din nou la Cracovia

Din mulţimea de impresii, mi-au rămas în minte numai plopii. De câte ori îmi aduc aminte acest moment, apar şi siluetele lor — zvelte şi tremurătoare, oricât de slabă era adierea vântului. Iar Cracovia abia pe un fundal nedefinit.

Drumul până în oraş l-am parcurs pe ploaie. Ce mică-i Cracovia asta! Niciodată nu mi s-a părut aşa mai înainte şi doar am mai venit aici de multe ori. Trecem de Wola Jurtowska şi de Hotelul Cracovia, apoi ajungem la Teatrul Vechi.

Ultimele valize sunt duse sus. Toţi cei care le-au cărat vorbeau polona, ca şi ceilalţi necunoscuţi întâlniţi pe stradă. Asta mi-a stârnit o uimire adâncă. În sfârşit, ne-am aşezat unul lângă altul. Singuri. După două zile petrecute în avion.

Priveam la cele două ferestre din partea opusă a străzii. Eram atât de bulversat, încât chiar şi gândul care-mi răsuna cu încăpăţânare în cap din clipa aterizării: „La urma urmei, ce caut eu aici?“ a încetat, pierind nu se ştie unde.

A doua zi era duminică. Norii erau încărcaţi de ploaie, la răstimpuri, ploaia se oprea, dar norii rămâneau pe loc. În acel an, toamna începuse mai devreme. Am trecut de strada Starowiœlna şi am intrat într-o cafenea, la Kazimierz, cum le stătea bine să facă unor turişti. Eram încă „turişti“, deoarece de acum înainte aveam să ne stabilim aici pentru totdeauna.

„Ce caut eu aici?“ era întrebarea care avea să mă însoţească în anii următori.

Treptat, ne-am obişnuit cu noile condiţii. Trebuie să recunosc că nu mă aşteptam la o întâmpinare atât de entuziastă, cum mi se pregătea.

Eram „eroul sezonului“, înainte ca izolarea mea voită şi neglijarea obligaţiilor de acest gen să dea rezultate. În Polonia, mai demult, avusesem destule succese. Când am plecat în străinătate, asemenea lucruri au încetat să mă mai intereseze. Acum, m-am întors şi aveam iarăşi succes. În cele din urmă, a urmat o stabilitate relativă. O asemenea soartă merită totuşi câteva observaţii.

Pe când eram tânăr, adică aveam douăzeci de ani, mă bucuram foarte mult de cariera mea. Ajunge să spun că, de pe vremea când eram un anonim şi până la plecarea din ţară, trecuseră abia treisprezece ani! E drept, mi-a ajutat anul 1957, anul carierelor rapide, ca în cazul lui Marek H³asko¹ şi al altora. Dar, după trei ani, a urmat sfârşitul „dezgheţului“, care, după alţi trei ani, m-a silit să-mi caut norocul în străinătate. În afară de motivele politice şi toate celelalte, căutarea gloriei în tinereţe este un lucru firesc. Cu atât mai mult în tinereţea mea, în care nimic nu prevestea o astfel de răsturnare a lucrurilor. Dar, în afară de asta, ceea ce era natural — căutarea popularităţii în Polonia —, au mai existat şi alte cauze specifice. Într-o ţară mică, iar pe deasupra totalitară şi izolată de lume, „să fii cineva“ însemna să ieşi în evidenţă într-o masă cenuşie de cetăţeni. Iar să ieşi în evidenţă însemna „să fii inginer al sufletelor omeneşti“ (cuvintele lui Iosif Stalin). Celelalte categorii de evidenţiaţi — asta însemna partidul, îndeosebi Comitetul Central, adică elita — erau prea puţine în comparaţie cu masele.

După ce am plecat în străinătate, am început să trăiesc cu totul altfel. Aici, popularitatea nu mai era chiar atât de importantă. Într-o ţară mare şi condusă cu înţelepciune, rolul artiştilor se reducea la profesiunile lor concrete. Am constatat cu uşurare că eu n-aveam nevoie de popularitate. Întotdeauna am vrut să duc o viaţă asemănătoare cu a cuiva care are obligaţii bine definite şi o libertate pe măsură. În Italia, asta era mult mai uşor decât în Polonia de atunci. Cu toate acestea, când m-am mutat în Franţa, am simţit că tocmai aici se afla ţara mea. Nu degeaba am trăit acolo douăzeci şi unu de ani şi, deşi m-am întors din nou în Polonia, unde stau şi acum, nu mi-am schimbat niciodată convingerile.

[…]

Medicul: Am auzit, am auzit că maestrul a venit la noi. Se vorbeşte prin tot oraşul. Mare onoare (…) Ei, cum ne găsiţi după o absenţă atât de îndelungată? Să tot fie zece ani, mi se pare…

Leo: Cincisprezece.

Medicul: Cum mai zboară timpul… ªi? Aţi izbutit să vă faceţi o impresie? Ce credeţi?

Leo: Sunt aici doar de câteva ore.

Medicul: O fundătură nenorocită, nu-i aşa?

Leo: E, totuşi, oraşul meu natal.

 

După aceea, Leo se îmbolnăveşte. Zace pe o sofa, la hotel. Medicul îi consultă plămânii. Se ridică şi îşi pune stetoscopul în trusa cu instrumentele medicale.

      Medicul: Simptomele par să indice un început de astm. Cu toate acestea, în general, nu vă găsesc nicio anomalie. Aţi avut vreodată predispoziţie spre epilepsie?

Leo: Nu.

Medicul: Nu!… Asta se poate explica. Atâta vreme cât echilibrul psihosomatic n-a fost afectat, înclinaţia ascunsă putea să nu se manifeste. Dumneavoastră aveţi o natură delicată. De la naştere şi în primii douăzeci de ani de viaţă, clima şi condiţiile de aici au fost pentru dumneavoastră mediul natural. Apoi a urmat o schimbare bruscă şi primul şoc, de care nici nu v-aţi dat seama, fiindcă eraţi încă tânăr. Acum avem de-a face cu o nouă criză, de astă dată o criză de readaptare. Dar având în vedere vârsta actuală…

LEO: Deci, cu atât mai mult s-ar cuveni să plec de aici.

MEDICUL: Mă rog, dar ar fi trebuit să plecaţi imediat după ce aţi venit. Vă amintiţi că v-am sfătuit chiar eu s-o faceţi. Acum, este prea târziu.

LEO: Cum adică, prea târziu…

MEDICUL: Dumneavoastră vă obişnuiţi şi vă dezobişnuiţi cu mare dificultate. Organismul dumneavoastră a suportat mai bine trecerea de la cunoscut la necunoscut, decât la viaţa din străinătate, cu care v-aţi obişnuit până la un punct, după care
v-aţi întors la cea cunoscută mai înainte, de care vă dezobişnuiserăţi între timp. Acum ar suporta şi mai greu trecerea inversă, de la neadaptarea parţială la starea străină reactivată. Următoarea schimbare v-ar putea provoca dereglarea totală a organismului.

LEO: Asta înseamnă că trebuie să rămân aici pentru totdeauna?

MEDICUL: N-am spus asta. Dar, neîndoielnic, trebuie să aşteptaţi până când vă trece primul stadiu al tulburării. Iată de ce v-aş sfătui să nu vă grăbiţi să plecaţi. Mai ales că…

LEO: Mai ales că…

MEDICUL: Mai ales că avem de-a face cu încă un element care mă nelinişteşte.

LEO: Anume?

MEDICUL: Ultimul diagnostic ar necesita o observaţie mai îndelungată.