[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=3Vz_YTNLn6w]

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=befugtgikMg]

Derren Brown despre fenomenele hipnotice aparent unice si operaţiile fără durere (fragment din volumul Trucuri ale mintii)

Fenomene hipnotice aparent unice

Dacă ajungeţi să înţelegeţi că experienţele hipnotice, atât pe scenă, cât şi în afara ei, pot fi exprimate în termeni obişnuiţi, din sfera „factorilor motivaţionali“ — cum ar fi atenţia concentrată, jocul de roluri, imaginaţia, teoria expectanţelor de răspuns, conformismul social, supunerea, încrederea în hipnotizator, reacţia la farmecul personal, relaxarea, raportarea, sugestiile şi promisiunile şoptite pentru premii în bani —, acest lucru vă va ajuta enorm să vă înţelegeţi subiecţii şi nu va mai fi nevoie să-i păcăliţi cu transe fictive şi alte stări asemănătoare. Cu toate acestea, dacă hipnoza nu implică nicio stare specială, probabil că vă întrebaţi cum este posibil ca oamenii să suporte operaţii chirurgicale fără nicio durere, să renunţe brusc la fumat sau să mănânce isteric o ceapă, gândindu-se că ronţăie un măr?

Clinicienii vă pot răspunde la aceste întrebări întocmind diverse teste în cadrul cărora persoanele hipnotizate sunt comparate cu unele nehipnotizate, însă foarte motivate, pentru a vedea dacă există vreo diferenţă între capacitatea lor de a ajunge la acelaşi rezultat. Dacă grupul nehipnotizat este capabil să facă acelaşi gen de isprăvi pe care le face şi celălalt grup, atunci este evident că acţiunile respective nu ţin numai de hipnoză şi că nu există nicio dovadă cum că hipnoza ar fi o stare specială. Această comparaţie între hipnoză şi alţi factori motivaţionali (de exemplu, atunci când subiecţilor li se spune că pot atinge o anumită stare dacă se străduiesc suficient) tinde să evidenţieze faptul că atât persoanele hipnotizate, cât şi cele cu o motivaţie puternică pot ajunge la aceleaşi rezultate.

Un exemplu memorabil pentru a ilustra cele de mai sus mi-a apărut în timp ce repetam pentru The Heist şi purtam o discuţie pe această temă cu partenerul meu Andy Nyman, scenaristul; la un moment dat, ne-am adus aminte de subiecţii care mănâncă ceapă pe scenă. Dacă nu sunteţi familiarizaţi cu această scamatorie, ei bine, trebuie să ştiţi că subiectul „hipnotizat“ primeşte o ceapă şi i se spune că atunci când se va trezi va fi convins că este un măr delicios şi va începe să-l mănânce cu poftă. Este un spectacol dezgustător şi pare a fi dovada puterii hipnozei, cel puţin pe scenă. În acel moment, Andy a zis: „Pun pariu că aş putea mânca una“ şi s-a îndreptat spre frigider, de unde a scos o ceapă de mărime medie. (Artiştii folosesc de obicei cepe ceva mai mari pentru acest truc şi, aşa cum probabil ştiţi deja, cepele mari nu sunt la fel de iuţi ca cele mici.) Andy a venit cu ceapa în sufra­gerie şi a luat câteva îmbucături destul de mari fără să se strâmbe. Pe lângă faptul că i-a îmbunătăţit respiraţia pe loc, acest moment amuzant părea dovada clară (presupunând că Andy nu este imun la mirosul de ceapă) că scamatoria poate fi făcută la fel de uşor şi fără ajutorul hipnozei. A fost suficient un „factor motivaţional“, dorinţa de a demonstra ceva, pentru ca trucul să ­devină perfect realizabil.

Graham Wagstaff, unul dintre cei mai mari experţi în hipnoză pe care-i avem, a studiat multe cazuri de acest gen şi a condus chiar el câteva şedinţe pentru a ajunge la concluzia pertinentă că nu este necesar să ne gândim la hipnoză ca la o stare aparte, res­ponsabilă pentru producerea unor fenomene speciale. Cartea lui, Hipnoza: supunere şi credinţă, pare să aibă răspunsul la secole de senzaţional care au înconjurat fenomenul într-un văl de mister. El a examinat natura supunerii atât în timpul hipnozei, cât şi după, când subiectul îşi descrie experienţa, precum şi natura auto­convingerii de care dau dovadă anumite persoane care cred cu tărie că au fost hipnotizate.

Însă cum rămâne cu acele aspecte care par foarte greu de explicat dacă nu considerăm hipnoza o stare „specială“? Am să vă prezint, pe scurt, câteva cazuri care vouă poate vă par a nu se potrivi cu abordarea comportamentală a înţelegerii hipnozei. Scopul acestor prezentări este să înţelegeţi o serie de aspecte fascinante ale naturii umane.

Operaţiile fără durere

Analgezia hipnotică — controlul durerii prin hipnoză — oferă cu siguranţă una dintre cele mai viscerale şi mai dramatice dovezi ale aşa-zisei puteri a hipnotizatorului. Un subiect îşi înfige un ac în dosul palmei şi-l scoate pe partea cealaltă; o femeie naşte fără anestezie şi, aparent, fără stres; o operaţie chirur­gicală este executată pe un pacient complet treaz şi capabil să urmărească tot procesul. Astfel de fenomene nu sunt doar extrem de impresionante, ci şi suficient de importante pentru a ne pune întrebarea de ce hipnoza nu se foloseşte mai des în cadrul operaţiilor chirurgicale. Răspunsul la ultima observaţie ar fi că, bineînţeles, hipnoza poate fi folosită doar pe oamenii care au o predispoziţie spre stările hipnotice şi, prin urmare, ar fi potri­vită doar pentru o categorie restrânsă de persoane. De ase­menea, acest grup restrâns poate coincide cu acel procent infim al populaţiei care prezintă abilitatea de a-şi controla durerea.

Aşa cum Wagstaff demonstrează în această carte, nu există nicio diferenţă între efectele analgeziei hipnotice şi cele ale rela­xării, ale încrederii oarbe sau distragerii atenţiei de la durere. Dacă ne simţim confortabil şi relaxaţi (uneori ca urmare a familiarizării cu astfel de situaţii), dacă suntem încrezători că procesul nu are de ce să fie dureros sau dacă ni se atrage atenţia în altă parte fără să ne dăm seama, vom observa că simţim doar o mică parte a durerii pe care am simţi-o dacă ne-ar fi teamă, dacă am anticipa durerea sau dacă i-am acorda prea multă atenţie. Se ştie că dure­rea creşte în intensitate din cauza grijilor şi scade datorită efectului placebo, un domeniu fascinant asupra căruia voi reveni într-unul din capitolele următoare. În concluzie, deşi este evident că aceste tehnici sunt eficiente fără a mai apela la ipoteza supu­nerii, ele nu pot fi nici numite în întregime hipnotice.

În cazul operaţiilor chirurgicale efectuate sub hipnoză, trebuie să ţinem cont de un aspect extrem de important. Pielea este cea mai sensibilă zonă a corpului uman, dar organele interne şi ţesuturile par să fie insensibile la durere. Deşi am simţi durere dacă doctorul ar întinde şi ar trage de organele noastre interne, se pare că putem fi tăiaţi oriunde în interior fără a simţi mare lucru sau poate chiar nimic. În concluzie, o operaţie chirurgicală poate fi complet nedureroasă doar ca urmare a efectelor obişnuite ale relaxării şi sugestiilor folosite pentru reducerea durerii faţă de inciziile efectuate la nivelul pielii. Wagstaff face o referire la o revistă medicală din 1974, unde se susţinea că medicii chirurgi preferau anestezia generală în locul celei locale doar pentru a alunga frica şi neliniştea pacientului, nu neapărat pentru că ar fi fost necesară. Un fapt destul de surprinzător, iar dacă ar fi să-l asociem cu desele cazuri în care astfel de operaţii „sub hipnoză“ folosesc anestezic pentru a calma pielea, atunci întreaga noţiune de „stare specială“ care controlează durerea, ca să nu mai vorbim de întreaga practică a „chirurgiei hipnotice“, începe să pară superfluă.