Sâmbătă, 26 martie 2011, am avut plăcerea de a organiza primul eveniment din România dedicat volumului “Revoluţia din depărtare” coordonat de Cristina Hermeziu, cu prezenţa uneia dintre autoarele poveştilor cuprinse în carte. Jurnalista Iulia Badea Guéritée s-a stabilit în Franţa în 1999, iar sâmbătă, în cadrul Târgului Internaţional de Carte Libris s-a reîntors în Braşov pentru a vorbi despre experienţa personală pe care a avut curajul de a o descrie între paginile cărţii.
Intervenţia autoarei, precum şi a cercetătorului şi istoricului Marius Oprea, care a acceptat să ia cuvântul în deschiderea lansării, le puteţi urmări mai jos:
[youtube http://www.youtube.com/watch?v=OLFg7phRQUc&w=480&h=390]
[youtube http://www.youtube.com/watch?v=xskMlLVbXIY&w=480&h=390]
De asemenea, reproducem mai jos prima întrebare din interviul pe care Iulia Badea Guéritée l-a luat Cristinei Hermeziu pentru a-l publica pe presseurop.eu:
1.Cum s-a născut această carte?
Scânteia a fost o zi de decembrie, când băiețelul meu de aproape patru ani atunci, a strigat, uimit și intrigat: mama, la televizor e România! Televizorul era deschis pe TVRi (internațional) și, fiind ziua națională a României, numele era pronunțat de multe ori dinspre cutia cu imagini, ceea ce pe Luca, născut în Franța, îl fascina. Mie, care am trăit primii 33 de ani de viață – ani formatori! – în România, situația în sine mi se părea banală, adică normală, dar reacția copilului meu a coagulat un sens, o întrebare: ce fel de român (mai) sunt eu aici, departe de România, și la 20 de ani de la Revoluția din 1989, eveniment structurant care a deschis larg ușa țării? Și a fost și un moment de luciditate, în sensul că am realizat că atunci când eram în România îmi „aminteam”, ca toată lumea, că sunt român de regulă pe 1 decembrie, iar de când m-am instalat în Franța nu trece zi în care să nu-mi „amintesc” că sunt român, fie și numai pentru faptul că sunt întrebată, datorită accentului, de unde vin. Aici îmi trăiesc românitatea zilnic, la propriu, și mi-o asum.
Mai departe ideea unui proiect jurnalistic a venit repede și de la sine: am fost curioasă să știu în ce măsură și alți români, plecați în lume exclusiv după 1989, își puneau aceleași probleme de identitate, ce fel de raport întrețineau cu România, acolo unde au ales să trăiască, și cu ce consecințe în devenirea lor. Mă gândeam să scriu o serie de portrete pe această temă, și am început să fac interviuri și să trimit întrebările în dreapta și în stânga, prin internet. Ceea ce a urmat a fost însă fabulos. Pe măsură ce primeam textele mi se făcea pielea de găină. Intuiția mea se confirma dar am fost surprinsă să constat ce nevoie uluitoare de exprimare pe această temă exista în diferite colțuri ale lumii, din partea unor români mai mult sau mai puțin anonimi.
Și mi-am spus: nu se poate să fiu singurul cititor al acestor mărturisiri, câteva articole de presă vor fi picături într-un ocean, confesiunile acestea vorbesc despre un anume spirit al timpului, ar trebui să rămână un document despre asta, peste timp. Așa că am vorbit despre ideea unei astfel de cărți Doinei Jela, directoarea colecției Actual de la Curtea Veche. M-a încurajat imediat, mi-a zis, da, mă interesează, o facem! Mai ales că aveam în față anul 2009, când se împlineau 20 de ani de la Revoluția din 1989… Astea fiind zise, cartea s-a născut greu. În primul rând pentru că nu faci o carte cu 5 texte…excepționale. Am trimis, cred, în decurs de doi ani, 500 de mesaje pe acestă temă, și țin să precizez că le-am scris tuturor personal – necunoscuți de la capătul lumii și al cuvintelor, a căror adresă o aflam „din gură în gură”, din adresă în adresă. Primul mesaj înlănțuit mi-am permis să-l trimit abia după ce cartea a apărut, din nerăbdarea de a-i anunța repede pe toți. Am investit timp și energia mea într-o comunicare de la om la om pentru că e, dacă vrei, profesiunea mea de credință: oricum comunicăm prin intermediul mașinilor, nimic mai oribil decât a adăuga o depersonalizare în plus, punându-i pe toți în copie, indivizi în serie, care nu merită fiecare în parte irosirea unei clipe dedicate…
„Numai timpul cheltuit cu floarea ta face ca floarea ta să fie atât de prețioasă” zicea Micul Prinț. Numai timpul investit într-o altă persoană o face să fie unică. Am început adunarea textelor la început de an 2009 și am pus punct la mijlocul anului 2010. Retrospectiv, am voie să spun că răbdarea a fost răsplătită: unele dintre cele mai frumoase texte care au ajuns în carte au venit de abia în mai 2010! Cu tot respectul și gratitudinea mea față de toți cei care și-au găsit timp să reflecteze la întrebările mele și să-mi răspundă, selecția a fost și ea dificilă, pentru că unele mărturisiri păreau repetitive și-atunci criteriile de selecție au fost tonul autentic, unghiul problematizant și ineditul experienței personale. Un singur exemplu: am primit multe confesiuni de la medici români plecați în lume, cu toții au învățat enorm, au luat-o de la capăt de mai multe ori, iar transplantarea fiecăruia e unică în felul ei. Am decis, cine știe dacă pe deplin justificat, dar mi-o asum, să rețin doar trei povești de gen, printre care povestea-kamikaze a lui Dan Arvinte, un sumum răvășitor despre ce poate presupune despărțirea de România…
Mai multe puteţi citi pe presseurop.ro.