Un moment trist, dar câteva rânduri extrem de frumoase scrise de Dorin Tudoran…

2011 nu a fost pentru omenire un an prea bun și, iată, ține să ne îndolieze cu o dispariție uriașă. Fosta lume comunistă a Europei – din ce în ce mai săracă în cele de care au nevoie oamenii spre a fi oameni și din ce în ce mai bogată în restaurații care o pot aduce, moral, în sapă de lemn – l-a pierdut pe Václav Havel.

Pentru oameni ca Havel, Michnik ori Konrad, disidența nu a însemnat nici martiriu, nici meserie. A fost doar felul în care și-au asumat o responsibilitate de care s-a ferit copleșita și copleșitoarea majoritate a celor din jurul lor. Știau că nu sunt vinovați de lumea pe care o moșteniseră, dar au dorit să nu fie vinovați că vor lăsa generațiilor de după ei o lume chiar mai rea decât cea pe care o primiseră ei.

Neinteresat de politica per se – asemenea prietenului său Gyorgy Konrad, autorul Antipoliticii – Havel a fost ales de politică fiindcă ea avea nevoie de suflet. Este, dacă vreți, ceva din gândul lui Blaise Pascal pentru care credința însemna mai degrabă inima, decât rațiunea. În vreme ce, de cele mai multe ori, rațiunea îți șoptește să ai grijă de tine, inima îți spune să duci grija celorlalți.

Havel a crezut neîncetat că Salvarea acestei lumi a oamenilor nu se află nicăieri altundeva decât în inima omului, în puterea omenească de a reflecta, în modestie și responsabilitate.

Când a devenit ultimul președinte al Cehoslovaciei și primul șef de stat al Cehiei post-comuniste, Havel nu atât pe el s-a luat în serios cât responsabilitatea funcției pe care și-o asumase. Nimic de neașteptat pentru cel care scrisese Oricine se ia prea mult în serios își asumă întotdeauna riscul de a părea ridicol. Oricine poate să râdă de el însuși în mod constant nu-și asumă un asemenea risc.

Havel s-a dovedit un om politic și nu un politician pentru că nu și-a asumat niciodată riscul de a nu-i lua în serios pe ceilalți – oamenii pe care ajunsese să-i reprezinte. Lumea împotriva căreia au luptat Havel și cei ca el va fi murit, dar lumea pentru care au luptat ei nu s-a născut încă. Așa că totul rămâne de făcut.

Moștenirea rămasă de la Havel nu este un proiect încheiat ci obligația de a intra într-un proiect tocmai pentru că bănuiești că nu se va încheia niciodată. Plecând, Havel ne-a lăsat un gând neliniștitor când scria „Tragedia omului modern nu este aceea că știe din ce în ce mai puțin despre rostul propriei sale vieți ci că rostul acesta îl interesează din ce în ce mai puțin.”

Adevărul în care a trăit Havel – și i-a invitat și pe ceilalți să trăiască – nu a fost niciodată la modă. A fost și rămâne doar un adevăr etern.

„Paradoxurile vor continua. Ca şi până acum, voi continua să mă aşez cu neplăcere în faţa unei foi albe, voi evita în toate felurile să scriu, mă voi îngrozi permanent de primele cuvinte care vor apărea pe hârtie. Voi încerca să-mi adun curajul să scriu, voi fi disperat atunci când nu voi reuşi – şi totuşi până la urmă voi scrie o piesă: demonii misterioşi care au inventat această suferinţă a mea probabil nu se vor linişti niciodată şi până la urmă vor obţine mereu ceea ce doresc. Mă vor enerva ca şi până acum toate speranţele – de multe ori nepotrivite, iar uneori nesăbuite – cu care ceilalţi mă încarcă şi toate rolurile, începând cu cele de reprezentant şi sfârşind cu cele de samaritean, care îmi sunt prestabilite. Ca şi până acum, mă voi revolta împo-triva acestor lucruri şi îmi voi proclama dreptul la linişte – şi până la urmă voi îndeplini toate aceste sarcini cu un sentiment de sinceră bucurie. Ca şi până acum, mă va chinui mereu câte ceva, mă voi teme şi mă voi îngrozi de câte ceva, voi intra în panică, mă voi învinui şi blama, uneori voi cădea pradă disperării – şi, ca şi până acum, vă veţi putea baza pe mine şi întotdeauna voi fi găsit acolo unde îmi este locul.“

Václav Havel

Poate că străinii se miră uneori că suntem în stare să îndeplinim asemenea sarcini şi în acelaşi timp să luăm totul în râs. Este greu să le explicăm că fără râs ar fi greu să facem toate acestea. (…) Acţiunea omenească realmente serioasă se produce atunci când răsare, ca din pământ, conştiinţa lucidă despre caracterul trecător a tot ce este omenesc, numai această conştientizare îi poate insufla o eventuală măreţie. Ar trebui să spun că speranţa la care mă gândesc destul de des (…) o văd înainte de toate ca o stare sufletească, şi nu ca o stare a lumii. (…) Speranţa nu înseamnă prognostic, ci orientare sufletească, orientarea inimii ce depăşeşte lumea şi este ancorată undeva mai departe, dincolo de frontierele sale. (…) Rădăcinile ei mai adânci le simt fixate undeva în transcendental, asemeni rădăcinilor responsabilităţii umane, fără a fi capabil – spre deose-bire să zicem de creştini – să spun ceva concret despre acest transcendent.

Václav Havel
(Interogatoriu în depărtare,
dialog cu Karel Hvížd’ala)