Draga mea Saşa,
Dragul meu Volodia,
M-am codit multă vreme până m-am aşternut pe scris. M-am gândit, desigur, că nu se cade ca altcineva să se pună între voi. Dar, dragii mei, mi-am dat seama în cele din urmă că oricum între voi s-au aşternut cuvintele. E adevărat, sunt cuvinte care despart şi cuvinte care unesc. Şi la un moment dat, ele se amestecă, de nu mai ştii dacă eşti despărţit de oameni sau unit cu ei. Uneori, cuvintele te despart şi de tine însuţi. Dar despre asta poate că o să vă scriu într-o altă scrisoare. Până una-alta, recurg şi eu la cuvinte pentru a adăsta puţin alături de voi.
Dar să încep cu începutul: scrisorile voastre au ajuns la mine. Cineva le-a adunat într-o carte şi le-a trimis în lume. Aţi devenit o carte. Nu ştiu dacă asta voiaţi. Ştiu doar că vă doreaţi să fiţi împreună. Şi uite că sunteţi. Sunteţi într-o carte. În cartea voastră. Şi, vă mărturisesc, este o carte foarte frumoasă. Acum stau şi mă gândesc ce înseamnă că o carte este frumoasă. Nu ştiu, vă mărturisesc sincer. Şi nici nu ştiu dacă are vreo însemnătate pentru voi. Doar atât vreau să vă spun: cartea voastră este frumoasă pentru că voi sunteţi frumoşi. Nu, să nu credeţi că vă linguşesc. Nu de-asta vă scriu. Aţi fost prea încercaţi de soartă, ca să vă înşir eu acum baliverne despre cărţi frumoase. V-am spus-o aşa, în treacăt.
Dragă Saşa, dragă Volodia, vă spun deschis: sunteţi nişte personaje pe cinste. Tu, Volodia, care eşti un literat – doar voiai să predai literatură la întoarcerea din război, nu? –, înţelegi prea bine ce vreau să spun. Sunteţi două personaje atât de ruseşti, că-i mulţumeşti Domnului că s-a găsit un scriitor rus pe măsura voastră. În cartea asta, pe care o ţin acum în mână, sunteţi, da, nişte personaje. Numai că eu vreau să vă întâlnesc. Asta-i toată treaba! V-am citit scrisorile şi cumva cuvintele au căpătat oase, pe ele s-a depus carne – chinuită, ce-i drept – şi iată că acum mă uit pe fereastră după voi, aşteptând să vă întoarceţi ţinându-vă de mână. Cum îmi veţi scrie că veniţi, o să pun de un ceai, o să aşez nişte pesmeţi buni pe-o tăvicioară şi o să stăm de vorbă toată noaptea. Iată cum au făcut cuvintele din voi nişte oameni reali, ele v-au salvat de uitare, s-au făcut luntre şi punte şi v-au adus la mine.
Nu vă speriaţi! M-am lungit la vorbă şi am uitat să vă spun esenţialul: iubirea asta a voastră m-a tulburat tare mult. V-aţi iubit cu disperare, căci era singurul lucru care vă ţinea în viaţă. Şi atâta vreme cât vă scriaţi şi vă mărturiseaţi iubirea, însemna că sunteţi vii. Aşa cum spui şi tu, Volodia, într-o scrisoare de-a ta: „De ce scriu oamenii? Cât scriu, înseamnă că încă sunt vii. Odată ce-ai citit rândurile acestea, moartea s-a tras înapoi”. Te agăţai de Saşa, ca să simţi că eşti viu. Nu spuneai tot tu: „Trebuie să mă agăţ de ceva real, şi mă agăţ de tine. Odată ce-ţi scriu, înseamnă că totul e bine, sunt încă viu. Scriu, sunt viu”? În războiul acela inuman, numai iubirea te făcea să redevii om. Şi în timpul ăsta, Saşa ducea propriul ei război. Războiul cu absenţa ta. Tu ai văzut oameni murind, la fel ca şi ea. Moartea v-a învăţat pe amândoi să preţuiţi înzecit, înmiit viaţa. Între voi, se aşezau şiruri de morţi peste care treceaţi aruncând o punte de cuvinte împachetate în scrisori. De unde atâta iubire, Saşa? De unde atâta răbdare, Volodia? Mereu exista primejdia de a vă pierde unul de celălalt şi mereu venea o scrisoare, care mărturisea că singurătatea nu este reală, că oamenii nu s-au născut singuri, ci au fost cu toţii în punctul acela de întâlnire iniţial, după care au fost împrăştiaţi în Univers de un bum. Apoi, merg înapoi ghidându-se, ca Theseus, după firele care-i leagă de origine. Aţi fost împreună, Saşa şi Volodia, în momentul creării Universului şi-n tot restul vieţii voastre n-aţi făcut decât să vă ţineţi privirea îndreptată înapoi, spre început, mergând asemenea şinelor de tramvai, care, undeva, tot se vor întâlni.
Stau aici, în camera mea, înconjurat de scrisorile voastre şi încerc să le pun cap la cap. Nu ştiu când a fost scrisă fiecare, nu ştiu care este întrebare şi care este răspuns, dar una se cheamă pe cealaltă, pentru că iubirea asta face: trasează o legătură între întrebare şi răspuns, duce o linie de la un om la celălat şi obţine o figură cu sens chiar şi atunci când totul în jur pare nonsens.
Azi, aştept cu nerăbdare să vină poştaşul. Se spune că sună întotdeauna de două ori. Dar eu nu vreau să-l las să sune. Vreau să-i deschid uşa înainte de a suna. Căci asta înseamnă a aştepta. Să o iei înaintea aşteptării, să fii deja acolo unde trebuia să fii. Cum spuneam, aştept să vină poştaşul. E scrisoarea zilnică pe care o primesc. Conţine un singur rând: „Scrie, pentru a fi viu”. Îndată ce o primesc, mă aşez la masa de la bucătărie şi pregătesc răspunsul. Apoi, dau fuga la poştă şi las plicul să cadă încet în cutia de scrisori. Întotdeauna sunt sigur că va ajunge la cineva. De altfel, nu există scrisori care să se piardă. Numai cele nescrise se pierd.
Vă las, aşadar, dragii mei! Trebuie să ajung cât mai repede la poştă. Se închide devreme. Oamenii nu înţeleg asta de obicei şi ajung la încheierea programului. Şi rămân tare descumpăniţi dinaintea bileţelului pe care scrie: „Închis”. Nu mai spun că aşa fac şi în viaţă, lăsând lucrurile pentru ultima clipă. Şi atunci e prea târziu. Dar voi v-aţi grăbit, iar scrisorile au ajuns. Sunt la mine, în siguranţă.
Vă aştept la ceai. Oricând veţi dori. Dar scrieţi-mi, mai întâi, o scrisoare! O voi pune alături de celelalte, în scrisorarul vieţii mele.
P.S. Salutaţi-l pe popa Ioan din partea mea!
Acest articol a fost preluat de pe blogul Memoriile unui uituc. În fotografie sunt Sașa și Volodia, așa cum au fost ei interpretați în dramatizarea volumului „Scrisorar” ce s-a jucat pe scena Teatrului de Artă din Moscova. Sursa fotografiei.
Până pe 15 decembrie, ne puteți trimite scrisorile dumneavoastra de dragoste și puteți câștiga o colecție de cărți de iubire. Detalii aici.
Alte articole: