În prima jumătate a lunii decembrie, ne-am început zilele citind scrisorile voastre de dragoste. Au fost cele mai frumoase  dimineți, pentru care vă mulțumim. Concursul dedicat volumului „Scrisorar” de Mihail Șișkin s-a încheiat și cu bucurie anunțăm că am găsit cea mai frumoasă scrisoare de dragoste.

Juriul, format din Antoaneta Olteanu, traducătoarea volumului, Ștefania Nalbant, Rights Director Curtea Veche Publishing și Claudiu Sfirschi-Lăudat, redactor Curtea Veche Publishing, a decis în unanimitate că cea mai frumoasă scrisoare de dragoste îi aparține Ilenei Buzoianu.

Printre finaliste s-au aflat scrisorile primite din partea Laurei Driha și Adrianei Soponaru.  Mulțumim zecilor de cititori care au împărtăşit cu noi  poveştile lor.

Toate cele trei scrisori vor fi publicate pe blog și începem, bineînțeles, cu cea mai frumoasă, pe care o găsiți mai jos. Pe celelalte le puteți găsi aici și aici. Și dacă vreți să faceți o surpriză frumoasă cuiva iubit, vă recomandăm și wallpaper-urile pline de iubire, citatele lui Mihail Șișkin sau labirintul către cartea-pereche.

Draga mea iubire,

Scrisoarea de-acum e pentru tine. Sunt aproape luni de când nu-nţeleg ce s-a-ntâmplat între noi. Plecarea ta din viaţa mea am simţit-o de multe ori visceral. Distanţa neconcretă dintre noi o simt, dacă-ţi vine să crezi, prea concret, în lucruri, în trup, în pereţii care-nchid aerul singur. Ne separă multe şi am impresia că trebuie să trecem praguri-praguri până să ne-ajungem din nou. (Să nu care cumva să trecem alt prag, mă gândesc.)

Ţi-ai pierdut chipul. Te-au învelit într-o ceaţă groasă şi oribilă toate întâmplările şi durerile care s-au aşezat între noi. Le-ai invitat tu? Că eu nu.

Ştiu că eşti, măcar atâta certitudine mi-a mai rămas. Ce nu ştiu e unde eşti, cât de departe şi cum mai arăţi. Şi nici când vii înapoi. Nu te-ai dus de tot, te-ai dus să te-ntorci. Ai şi tu zbuciumul tău, înţeleg. Poate simţi chiar nevoia să fii puţin singură, să te mai aduni. Te-ai fi uitat, mă gândesc, de-atâţia ani de când trăieşti. Viaţa nu-i uşoară nici pentru tine, iubire, se pare. Nu c-aş fi crezut vreodată asta cu-adevărat, dar am sperat.

Te-ai ridicat de la locul tău din sufletul meu şi te-ai dus, ca o femeie foarte frumoasă şi foarte rănită, cu mers drept şi liniştit. Aş fi zis, atunci, că n-ai luat mare lucru cu tine, dar n-am putut să mă mint.

Mi-e dor de tine, mi-e un dor tăios. Când pot, încerc să-l acopăr cu nesentimente. Sunt foarte ciudate, să ştii. Opusul tău. Iar când nu pot, mă-ntorc la cuvinte, ale mele sau ale altora. (Am impresia că mi s-au subţiat şi degetele de câte pagini am dat în ultima vreme. Câteodată mă şi enervez, simt că e degeaba, că nu le dau deloc spre tine.)

Dacă treci pe la el, în drumul tău nehotărât dinainte, sau deloc, să-i aminteşti cum te-a născut. Să-i spui c-am fost acolo, martoră la fiecare cuvânt prin care te-a scris. „Iubirea mea, cred, vine din alte timpuri, dar sunt sigur că numai acolo îşi va găsi sfârşitul“, aşa a fost, îmi aduc aminte şi-acum. Mă gândesc des la asta în ultima vreme, mă-ntreb dacă se poate să (te) fi uitat când şi când.

Pentru că oamenii mai uită, e-n firea lor. Oamenii greşesc, iubesc, rănesc, iartă şi se fac mari. Se nasc, trăiesc şi mor. Contează mai mult mijlocul. Şi la mijloc intri şi tu, să ştii.

Să te-ntorci cu bine!

De oriunde.