Conferinţă de presă Mihail Şişkin:
Misiunea scriitorului este să transmită cititorilor căldură sufletească şi lumină
Un text de Răzvan Năstase
Zi friguroasă de început de octombrie. În ceainăria Cărtureşti, la orele 12 trecute fix, lumea aşteaptă cu nerăbdare întâlnirea cu Mihail Şişkin, autorul volumelor Scrisorar şi Părul Venerei, publicate în colecţia Byblos. Scriitorul soseşte, salută politicos, priveşte în jur. Curios, amabil, bonom, jovial, empatic, simpatic, inteligent, ironic, elegant, rafinat – adjective care descriu perfect şi omul Şişkin şi felul lui de a vorbi. Conferinţa de presă a durat ceva mai mult de o oră, cu întrebări mai lungi sau mai scurte şi răspunsuri pe măsură. În cele ce urmează, puteţi citi câteva din vorbele autorului. Numai bune de pus în ramă & pe rană. Enjoy!
Despre traduceri şi traducători
Editura care a publicat Scrisorar în engleză m-a contactat să-mi prezinte trei variante de traducere, venite din partea a trei traducători diferiţi. Era vorba de o probă de câteva pagini, şi spre surprinderea mea nici măcar o frază nu era la fel. Erau trei texte complet diferite. Dacă toţi cei trei traducători ar fi fost contractaţi, acum aveam trei cărţi traduse în engleză, nu doar una.
Aşadar cititorilor mei români le-aş spune aşa: dacă vă place cartea, e romanul meu, copilul meu. Dacă nu, e cartea Antoanetei Olteanu, nu-i a mea!
Vă daţi seama că glumesc. Dar totuşi, am doi copii români şi îl aştept pe-al treilea. După cum vedeţi, îmi plac foarte mult copiii!
Iubirea poate fi sufocantă? Despre stat, istorie, politică
E dureros ca un stat să-şi iubească propriul popor.
Norocul României e că nu a avut lideri comunişti scriitori.
Sarcina mea – să iau literatura rusă, să o scot din contextul foarte concret al realităţilor contemporane şi să o aduc la un nivel universal.
Scriitorul nu trebuie să scrie despre politică, ci despre om în general. Politica e pentru jurnalişti.
Despre scrisul la un singur roman sau la mai multe
Scriitorii sunt de două feluri: stăpân al romanului şi sclav al romanului. Când eşti stăpân al romanului, te trezeşti în zori, îţi bei cafeaua, te îmbraci în halat şi suni dintr-un clopoţel. Romanul vine într-un suflet şi te-ntreabă: Despre ce scriem azi, stăpâne?
Când eşti tu sluga romanului, romanul se îmbracă în halat, îşi bea cafeaua şi te cheamă din clopoţel. Tu dai fuga şi-l întrebi: Despre ce scriem azi? Eu unul fac parte din această categorie, iar momentele în care mă sperii sunt atunci când aştept Şi-aştept. Şi-aştept. Iar clopoţelul nu sună.
Despre noul roman tradus în română, Părul Venerei şi despre cărţile lui în general
Părul Venerei a început cu mulţi ani în urmă, când mama, bolnavă de cancer, mi-a dat să citesc jurnalul ei din tinereţe, o tinereţe petrecută în anii ’40, ’50, adică în cea mai neagră perioadă a istoriei ruse în veacul trecut. Mă aşteptam să văd apăsare, tristeţe, când colo însă, paradoxal, era un jurnal fericit, al unei fete cu bucurii mărunte de zi cu zi, care caută iubirea.
Marile întrebări pe care şi le pune orice om sau orice scriitor sunt aceleaşi, dintotdeauna. Diferă doar răspunsurile pe care le dăm. Iar cărţile mele sunt de fapt încercări de a răspunde aceleiaşi întrebări fundamentale: Cum poţi trăi când ştii că asupra ta, ca om, planează perspectiva morţii?
Scriitorul absoarbe oroarea lumii, dar misiunea lui este să transmită cititorilor căldură sufletească şi lumină. Cărţile mele sunt pline de cruzimi şi suferinţă, dar nu acestea reprezintă subiectul lor central. Sunt cărţi despre cum pot fi depăşite cruzimile şi suferinţa.