În Vincent nemuritorul, specialiştii ajung la o concluzie interesantă: „spiritul uman nu e clădit să suporte imortalitatea; la o viaţă prea lungă, spiritual uman se dezechilibrează”. Aceasta este şi părerea ta?
Nu scriu ca să propun răspunsuri, ci ca să transmit întrebările care mă preocupă. Și asta mi s-a părut o întrebare importantă: ce am face cu extensiile de timp, dacă am avea acces la ele? Am știi noi ce să facem dacă, prin absurd, am primi cadou mii de ani în plus? În ce am investi tot acest timp? Sunt tot atâtea întrebări pe care ni le putem pune. Și, dacă ajungem să dăm un răspuns, care poate fi diferit pentru fiecare dintre noi, ajungem să vedem ce e important cu adevărat azi în viața noastră, pentru că răspunsul acesta implică niște alegeri care spun foarte mult despre fiecare dintre noi. De aceea un roman precum Vincent nemuritorul propune o experiență similară cu privitul într-o oglindă.
În carte e foarte interesant modul în care mass media prezintă şi exagerează problema modulelor SAW. În ce măsură te-a influenţat spectacolul mass-media, atât din Statele Unite, cât şi cel românesc, pentru scrierea acestor pasaje? Este prea puternică acestă presiune mass-media?
Mass media reprezintă în fiecare societate o forță considerabilă. Atunci când e vorba de decizii politice care pot direcționa alocarea de fonduri de cercetare pentru anumite programe, rolul mass mediei poate fi important, fie că e vorba de SUA, fie că e vorba de Europa. Nu știu dacă avem imaginea cum va arăta mass media peste trei decenii; cred că putem proiecta mai degrabă anumite soluții științifice decât să anticipăm manierele de transmitere a informației în viitor. Soluția de a prezenta ceea ce televiziunile discută mi s-a părut optimă pentru că permitea și oamenilor care sunt trecuți dincolo, adică în lumea din viața de apoi, de pe suport tehnologic, să urmărească ce se petrece în realitatea pe care au lăsat-o în urmă. Ca și cum ar fi prezenți, ca și cum nu s-ar fi schimbat nimic. Televiziunea ne aduce pe toți la un numitor comun, egalizează punctele de vedere. Aveam nevoie de o asemenea punere în scenă și de aceea primul capitol al romanului descrie aceste scene.
În 1996 ai ales să-ți continui studiile în Statele Unite ale Americii, unde acum ai devenit profesor universitar. Spune-ne câte ceva despre viaţa ta şi despre mediul academic american. Cum te-a încurajat acesta să continui activitatea literară?
Dintotdeauna mi-am propus să-mi continui munca de scriitor. De câte ori am fost întrebat asta, am răspuns că mă consider scriitor de limbă română înainte de orice altceva. S-a întâmplat să ajung să lucrez într-o universitate din California, deși inițial plănuisem să revin la Universitatea din București; alți scriitori de limbă română lucrează fie în Republica Moldova, fie în România, fie în Europa de Vest. Peste trei milioane de cetățeni români lucrează în afara României, era doar un detaliu statistic ca și unii scriitori să urmeze un drum similar. Prozatorul Liviu Bîrsan a lucrat în Republica Dominicană și în Arabia Saudită, iar poeta și prozatoarea Adina Dabija lucrează la New York. Lumea literară românească are aceeași hartă ca și harta celor care au plecat din România după 1990. Mediul academic din Michigan și California m-a ajutat enorm: am avut parte de mult mai puțin stress, de mai puțină tensiune decât am avut în România, înainte de 1996. La începutul anilor 1990, am avut parte de perioade de coșmar în București. De cealaltă parte a Oceanului, dimpotrivă. Experiența mea a fost că am întâlnit multă înțelegere, susținere și adevărate expresii ale prieteniei și căldurii umane din partea colegilor cu care am interacționat de-a lungul anilor, și erau oameni care veneau din toate colțurile lumii. Prin faptul că am fost lăsat să studiez ceea ce mi-am dorit, că am avut parte de biblioteci excelente și de acces la informație, pentru faptul că în perioada când m-am format nu am avut parte de acele atacuri și de acele tensiuni care făceau viața la București complicată și dificilă, m-a ajutat să mă pot concentra asupra proiectelor mele literare. Datorez Californiei toate proiectele literare terminate după 2002: dacă nu aș fi lucrat în sistemul universităților de stat de aici nu cred că aș fi putut scrie atât de mult.
Chiar şi tinerii fac alegerea controversată de a se transfera pe un modul SAW, pentru a scăpa de presiunea vieţii în societate – „tensiune, competiţie, goană”. Este transferul pe SAW o formă de sinucidere?
În Vincent nemuritorul lucrurile sunt prezentare în așa fel încât transferul pe modulele SAW înainte de vreme să fie percepute ca un fel de sinucidere, una cu atât mai puțin explicabilă cu cât personajele implicate depun eforturi să explice într-un mod cât mai rațional opțiunea lor. Cum să fie posibilă un fel de sinucidere atunci când ai la dispoziție un fel de imortalitate? Asta pare a fi întrebarea.
Cartea se încheie cu o puternică problemă etică pentru cititor – Vincent cel nemuritor, intelect pur, simte totuşi emoţia geloziei şi acţionează în consecinţă, însă nu pare să mai cunoască un alt sentiment omenesc conex, remuşcarea faţă de crima comisă. Cum este posibil?
În acest paradox rezidă miza centrală a romanului. Faptul că și redus la un mănunchi de informații stocate pe un suport electronic, omul poate să fie pe mai departe capabil de crimă, de duplicitate, de ipocrizie, de o cădere care extinde dincolo de timp căderea din viața reală. Mi-aș dori ca această întrebare să rămână la încheierea lecturii: cum de este posibil ca cineva să imagineze crima chiar și atunci când crima nu este necesară? În felul acesta, nu cred că Vincent nemuritorul este un roman sf obișnuit. E un roman care transmite o întrebare, și cred că e una importantă. De ce oamenii recurg la violență și de ce sunt capabili de crimă atunci când ar fi fost posibile și soluții care să evite crima?