În volumul „Parfumul de guayaba. Convorbiri cu Gabriel Garcia Marquez“, publicat de Editura Curtea Veche, ziaristul columbian Plinio Apuleyo Mendoza a realizat interviuri ample cu Gabriel Garcia Marquez, care relevă cugetările scriitorului despre literatură, faimă, politică, putere, despre prietenia cu Fidel Castro sau Mitterrand. „Adevărul“ vă prezintă fragmente în exclusivitate din aceste convorbiri.
Lucrarea „Parfumul de guayaba. Convorbiri cu Gabriel Garcia Marquez“ este alcătuită din discuţii purtate între doi buni prieteni încă din tinereţe: Marquez şi jurnalistul Plinio Mendoza. Convorbirile ating subiecte variate, de la opiniile scriitorului despre literatură şi femei, până la angajarea sa în apărarea drepturilor omului. Un fragment-reper al acestei lucrări este: „…niciodată, în nicio împrejurare, nu am uitat că în străfundul sufletului meu nu sunt nici mai mult, nici mai puţin decât unul dintre cei şaisprezece fii ai telegrafistului din Aracataca.“
Iată ce spune Marquez despre soţia lui, Mercedes:
— Toţi prietenii tãi ştiu ce rol a jucat în viaţa ta Mercedes. Povesteşte-mi unde ai cunoscut-o, cum te-ai însurat cu ea şi mai ales cum ai reuşit lucrul ãsta atât de rar, sã ai o cãsãtorie fericitã.
— Pe Mercedes am cunoscut-o în Sucre, un târg din interiorul coastei Caraibilor, unde au trãit familiile noastre de-a lungul mai multor ani şi unde ea şi cu mine ne petreceam vacanţele. Tatãl ei şi al meu erau prieteni din tinereţe. Într-o zi, la un bal studenţesc, pe când ea avea numai treisprezece ani, i-am cerut fãrã prea multe ocolişuri sã se cãsãtoreascã cu mine. Mã gândesc acum cã propunerea era un fel de metaforã ca sã pot sãri peste toate ocolişurile pe care trebuia sã le faci, în vremea aceea, ca sã ai o logodnicã. ªi ea trebuie s-o fi luat tot aşa, pentru cã am continuat sã ne vedem sporadic şi totdeauna din întâmplare şi cred cã amândoi ştiam fãrã nicio îndoialã cã mai devreme sau mai târziu, metafora se va transforma în adevãr. Cum s-a şi transformat, într-adevãr, cam la zece ani dupã ce a fost inventatã şi fãrã ca niciodatã sã fi fost cu adevãrat logodnici, ci mai degrabã o pereche care aştepta fãrã grabã şi fãrã temeri ceva ce se ştia a fi inevitabil.
Acum suntem pe punctul de a împlini douãzeci şi cinci de ani de cãsãtorie şi niciodatã nu am avut vreo controversã gravã. Cred cã secretul constã în faptul cã am continuat sã înţelegem lucrurile aşa cum le înţelegeam înainte de a ne cãsãtori. Altfel spus, cãsãtoria, ca şi întreaga viaţã, este ceva teribil de dificil pe care trebuie sã-l reiei de la început în fiecare zi şi în fiecare zi a vieţii noastre. Efortul este constant, şi chiar istovitor de multe ori, dar meritã sã-l faci. Un personaj dintr-un roman al meu o spune într-un mod mai direct: „Şi dragostea se învaţã.“
— Vreun personaj de-al tãu este inspirat de ea?
— Nici un personaj din romanele mele nu-i seamãnã lui Mercedes. În cele douã dãţi când apare în Un veac de singurãtate este ea însãşi, cu propriul sãu nume şi cu identitatea sa de farmacistã, şi la fel se întâmplã în ambele dãţi când intervine în Cronica unei morţi anunţate. Niciodatã n-am putut sã merg mai departe în a o lua ca model în literaturã, din cauza unui lucru adevãrat care ar putea pãrea o butadã, dar care nu este: am ajuns s-o cunosc atât de bine, încât nu mai am nici o idee despre cum e ea în realitate.“
Pentru Marquez, Hemingway nu a excelat ca romancier.
— Dupã Kafka, ce alţi scriitori ţi-au fost utili din punctul de vedere al profesiunii şi al trucurilor acesteia?
— Hemingway. — Pe care nu-l consideri un mare romancier.
— Pe care nu-l consider un mare romancier, dar un excelent povestitor. Ca şi sfatul acela cã o povestire, ca un iceberg, trebuie sã fie susţinutã de partea care nu se vede: de studiu, de reflecţie, de materialul reunit şi neutilizat direct în povestire. Da, Hemingway te învaţã multe lucruri, chiar sã ştii şi cum dã colţul o pisicã.
— Şi Greene te-a învãţat câte ceva. Am vorbit despre asta altã datã.
— Da, Graham Greene m-a învãţat, nici mai mult, nici mai puţin, decât sã descifrez tropicele. Te costã multã muncã sã separi elementele esenţiale ca sã faci o sintezã poeticã a unei ambianţe pe care o cunoşti prea bine, pentru cã ştii atât de multe, încât nu ştii de unde sã începi, şi ai atât de multe de spus, încât, în final, nu mai ştii nimic. Asta era problema mea cu tropicele. Eu îi citisem cu mult interes pe Cristofor Columb, pe Pigafetta, pe cronicarii Indiilor, care aveau o viziune originalã, îi citisem pe Salgari şi pe Conrad şi pe tropicaliştii latinoamericani de la începutul secolului care-şi puseserã ochelarii modernismului, şi pe alţii, dar gãseam cã existã o distanţã foarte mare între viziunea lor şi realitate. Unii recurgeau la enumerãri care, în mod paradoxal, cu cât inundau mai mult viziunea, cu atât o limitau mai tare. Alţii, o ştim, îşi dãdeau sufletul în hecatomba retoricului. Graham Greene a rezolvat aceastã problemã literarã într-un mod foarte exact: cu câteva elemente disparate, dar unite într-o coerenţã subiectivã foarte subtilã şi realistã. Cu metoda asta, enigma tropicelor se poate reduce la parfumul unei guayabe putrede.
— Existã alte învãţãminte utile pe care-ţi aminteşti a le fi primit? Cele pe care le-am auzit de la Juan Bosch, la Caracas, acum vreo douãzeci şi cinci de ani. Spunea cã profesiunea de scriitor, tehnicile, metodele sale de construcţie şi chiar şi minuţioasa şi oculta sa schelãrie, trebuie sã le înveţi în tinereţe. Noi, scriitorii, suntem ca şi papagalii, cãci nu putem învãţa sã vorbim la bãtrâneţe.“
(Copyright Editura Curtea Veche, fragment din „Parfumul de guayaba. Convorbiri cu Gabriel Garcia Marquez“, de Plinio Apuleyo Mendoza)
Cititi articolul integral pe: adev.ro/n4ftws
Citeste mai mult: adev.ro/n4ftws