Cultul liderilor în regimurile totalitare nu se împiedică de moartea lor, ci se întețește. Stalin a murit în martie 1953 și funeraliile sale nu au fost diferite de cele ale lui Kim Jong-Il, decretat ”lider etern” al Coreei de Nord, ce au fost mediatizate în 2011. Scenariul se repetă la indigo: doliu național, isterie în masă, îmbălsămarea și apoi depunerea corpurilor neînsuflețite în mausoleu. Conducătorul devine profet și loc de pelerinaj. Politica nu se mai separă de milenarism. Ideea mai veche a lui Raymond Aron – că vlăstarele marxismului aparțin, în esență, unui tip de religie seculară – se confirmă cu fiecare ocazie.
Un nou volum despre Stalin va fi salutat de istoricii și politologii interesați de filiația ideilor în secolul XX. Cartea co-autorată de V. Tismăneanu și M.Stan conectează și publicul general la dezbaterile recente despre stalinism, avînd avantajul unor sinteze accesibile. Nu doar trecutul e important aici. Comunismul românesc, judicios interpretat ca ”stalinism pentru eternitate”, impune acest volum și ca un efort de auto-cunoaștere, de înțelegere a prezentului. Imaginarul politic al lui Dej, Ceaușescu și mulți alții a fost înghesuit între limitele Cursului scurt de istorie semnat de Stalin. Micii satrapi din statele-satelit nu au ieșit din litera ”liturghiei bolșevice”.
Structurat în trei părți, volumul se deschide cu un dialog între coautori despre luciditate și fanatism în receptarea utopiilor radicale. Accentul cade pe figurile marxismului românesc și obsesiva întrebare comparativă de ce revizionismul, disidența, apostazia au prins rădăcini doar în unele țări comuniste? Celelalte două părți sunt contribuții distincte ale coautorilor. Eseurile și recenziile au ca temă unificatoare teroarea stalinistă – crimele ce au urmat succesiunii lui Lenin, rolul și portretele șefilor NKVD (Ejov și Beria), procesele-spectacol și epurările, impunerea regimurilor staliniste în Est și, în cele din urmă, colapsul. Teroarea politică se prelungește în arte și științe, inclusiv diplomație culturală și lingvistică, anexate scopurilor de moment ale liderilor. Nu a fost o întîmplare că schimbările de curs politic s-au anunțat indirect, fie printr-o poezie bine aleasă în oficialul Pravda, fie prin publicarea, în 1963 și cu acordul lui Hrușciov, a romanului antistalinist O zi din viața lui Ivan Denisovici. E pilduitor că singurele țări care l-au cenzurat au fost Albania și România.
Un plan opus, al revoltei împotriva ispitei totalitare, conturează figurile disidenței și apostaziei: Mandelștam, Soljenițîn, Iakovlev, Agnes Heller, Gorbanevskaia, Kalandra și atîția alții. Cartea ar fi imposibil de citit fără evocarea acestora, încrederea în umanitate nu e iremediabil pierdută. ”Cei șapte magnifici”, eseul semnat de M.Stan, recuperează începutul disidenței în URSS, odată cu protestul din 25 august 1968 împotriva invaziei Cehoslovaciei. Articolul lui V.Tismăneanu despre Hannah Arendt readuce subiectul discernămîntului moral și al ”Răului radical întruchipat deopotrivă în Auschwitz și în Gulag”.
Istoria stalinismului e redată ca un delir ideologic tranformat într-un măcel. Pentru a relua termenii și analogia lui Sir Isaiah Berlin: am văzut cu toții ouăle sparte, însă ”omleta rămîne invizibilă”.