“Luarea Ismailului” de Mihai Şişkin, în pregătire la Curtea Veche Publishing

“Ultimul roman al lui Mihail Şişkin, care va apărea în curînd pe piaţa românească, Luarea Ismailului, a avut parte, ca o curiozitate, de mai multe ciudăţenii care l-au pus, din păcate, într-un con de umbră pe care nu-l merită.

În primul rînd, este primul roman al scriitorului, apărut în 1999 (în revista Znamia, iar, după un an, publicat în volum; abia după aceea au urmat celelalte, Părul Venerei – 2005, respectiv Scrisorar – 2010, care i-au adus celebritatea). În multe ţări în care a fost tradus, din raţiuni de PR, a fost preferat, ca deschizător de drumuri, Scrisorar, după care, în ordine inversă, au urmat şi celelalte romane. Şi este şi el un roman la fel de premiat – în patrie, a primit, în anul 2000, un premiu prestigios, Russkii Booker, la care s-au adăugat alte premii mai mici –, aşa că nu putem să afirmăm că a avut vreodată soarta unei Cenuşărese…

Titlul romanului este, ca de obicei la Şişkin, o capcană, ales aproape fără legătură cu conţinutul textului. Trimiterea la episodul celebru din istoria Rusiei, cucerirea cetăţii Ismail, nu este dat unui roman istoric (scriitorul povesteşte mereu cu plăcere episodul legat de intenţia unei edituri turceşti de a traduce acest roman, dar, cînd a aflat că nu este un roman istoric şi că nu vorbeşte despre momentul „Ismail“, nu a mai fost interesată de traducerea respectivă!), ci al unui număr de circ, popular în secolul al XIX-lea, ce presupunea nişte şoricei dresaţi, care reproduceau, la scară miniaturală, cucerirea celebrei cetăţi. De o cucerire este vorba, multe personaje repetă, aproape obsesiv, că viaţa trebuie să fie cucerită „precum o cetate“. Faptul că, în final, eroul pleacă din Rusia, pe care o vede ca un coşmar din care nu se poate elibera, ne arată cît de dificilă este această „cucerire“.

Avem, ca şi în romanele ulterioare, linii narative sofisticate, care se pătrund, abordări stilistice extrem de variate, un amestec de ficţiune şi elemente biografice autentice, o plasare concomitent în timp şi în afara timpului (şi chiar a spaţiului). Într-un interviu extrem de important pe care scriitorul l-a dat, în 2000, în revistaItoghi  (1.), Mihail Şişkin, deja un scriitor care se remarcase printr-un stil propriu ce perpetua în scrierile sale un fel de puzzle, un palimpsest spaţio-temporal, îşi defineşte foarte frumos această particularitate narativă: „Timpul cuvintelor, înmulţit cu spaţiul cuvintelor, ne dă stilul. În general, unitatea de măsură a romanului este personajul. Aici [în romanul Luarea Ismailului] stilul este personajul“.

Luarea Ismailului pare că este un roman care se scrie singur, pe măsură ce avansează lectura cititorului şi acesta face cunoştinţă cu personajele-demiurg (de aici notele cosmogonice de la început şi schimbarea permanentă de planuri şi perspective narative care deschid alte şi alte direcţii de lectură şi de analiză). „Lumea“ e scrisă dintr-o suflare, fără corecţii, la cald, şi universul creat, polifonic, mai mult sau mai puţin articulat, capătă încet, încet credibilitate şi viaţă proprie, chiar dacă totul se petrece „mereu şi pretutindeni“.