Jung Chang: „În China, trecutul şi istoria sunt încă tabu“

Pe 26 mai am avut onoarea de a primi la editură vizita scriitoarei Jung Chang. Mai jos, reproducem un fragment din interviul oferit de către celebra autoare a volumului “Lebedele sălbatice” Alinei Purcaru de la “Observator cultural”, căreia îi mulțumim pentru permisiunea de a-l prelua pe acest blog:

Cred că am descoperit această pornire după ce am scris Lebedele sălbatice. Înainte să scriu această carte, nu am avut un interes special pentru istorie sau pentru politică. Am fost mai degrabă indiferentă, dar după ce am scrisLebedele sălbatice, lucrurile s-au schimbat. Înainte să mă apuc realmente de scris această carte, mama a venit să stea cu mine la Londra, în 1988, şi ea mi-a povestit viaţa ei şi episoade din trecutul bunicii mele. A stat cu mine timp de şase luni şi a vorbit în fiecare zi. Am înregistrat 60 de ore de confesiuni şi, pe măsură ce o ascultam, îmi dădeam seama cît de mult îmi doream să fiu scriitoare. Trebuia să scriu de spre aceste lucruri, şi aşa am ajuns să scriu Lebedele sălbatice. Era o poveste personală, dar istoria şi politica se aflau mereu în fundal. Scriam povestea a trei femei: bunica, mama şi eu. Dar pentru că vieţile noastre erau atît de strîns legate de istorie şi de politică, a fost inevitabil să încep să cercetez şi să documentez aceste aspecte, şi astfel am reuşit să scriu memoriile. Apoi am început să documentez biografia lui Mao, iar subiectul mi-a venit natural. El mi-a dominat prima parte a vieţii, m-a interesat foarte mult, ca persoană, dar odată ce devii interesată de Mao, descoperi că tot ceea ce e legat de el înseamnă istorie şi politică. Soţul meu, Jon Halliday, şi cu mine am cercetat acest subiect şi l-am documentat timp de 12 ani, iar această mobilizare m-a adus în contact cu oamenii, contact care mereu m-a interesat, dar acum implica persoane care au avut şi un rol istoric sau politic.

Aţi documentat o biografie stufoasă a lui Mao intervievînd zeci de persoane: prieteni, apropiaţi ai lui, membri ai familiei. Aţi descoperit, în timpul acestor discuţii, vreo poveste sau vreun crîmpei inedit de informaţie care v-a impresionat în mod deosebit?

Au fost foarte multe. Cred că una dintre cele mai puternice a fost o poveste despre felul în care Mao s-a raportat la propriul fiu. Relatarea a venit de la nişte oameni care îi erau foarte apropiaţi. Fiul cel mare al lui Mao a murit în Războiul Coreean. De obicei, dictatorii ţin foarte mult la fii lor şi în mod special la fiul cel mare. Împăraţii Chinei ţineau enorm la fiii lor şi la întîii născuţi, de exemplu, dar Mao a fost total indiferent. Ani de-a rîndul a vorbit cu membrii ai familiei, inclusiv cu văduva fiului său, ca şi cum acesta ar fi fost încă în viaţă. Făcea glume despre el, cu o indiferenţă totală, ca şi cum moartea lui l-ar fi lăsat complet nepăsător. Acest lucru mi-a spus cîte ceva despre Mao: nu era ca ceilalţi tirani sau dictatori, nu i-a păsat nici măcar de propriul fiu. Nu-i păsa decît de viaţa de aici şi acum. În mod normal, dacă împărtăşeşti o credinţă religioasă, cum a fost cazul împărătesei Dowager, ai şi o altă relaţie cu moartea. Ei îi păsa foarte mult de viaţa de dincolo, avea credinţe religioase puternice, dar Mao era materialist 100%. Nu-l interesa decît viaţa de acum. Cînd a fost în Rusia, la Moscova şi a văzut mormîntul lui Lenin, a spus: „asta nu înseamnă nimic pentru Lenin, nu mai are legătură cu el“. Mao nu voia decît glorificare de sine, în timpul vieţii. Ce urma după moarte nu însemna nimic pentru el. Cred că asta explică şi de ce China a trecut prin acea foamete de proporţii, între 1958 şi 1961. 14 milioane de oameni au murit atunci de foame, iar motivul este acela că el voia să construiască o superputere militară într-un timp foarte scurt, în aşa fel încît să se poată bucura de o poziţie din care să domine lumea. A cumpărat din Rusia, din Germania de Est şi din alte cîteva locuri tot ce avea nevoie pentru a construi această superputere militară: armament, rachete, proiectile, arme nucleare. Şi pentru a putea plăti pentru aceste lucruri a exportat mîncare, căci altceva nu avea. Mîncare de care poporul lui depindea pentru a supravieţui, iar el ştia asta. Nu i-a păsat, pentru că voia să construiască peste noapte această superputere care să intimideze. Mi s-a părut că, în ceea ce mă priveşte, toate întîlnirile cu oamenii pe care i-am intervievat au făcut lumină asupra unor lucruri despre care nu puteam afla din alte surse. De exemplu, am aflat că Mao ştia cu un an îna – inte de moarte că i se apropie sfîrşitul, dar că nu a lăsat nici un testament. Nu a făcut nici un fel de aranjamente pentru ceea ce urma să se întîmple după moartea lui, atitudine cu totul diferită de cea a împărătesei Dowager, de exemplu. Ultimul ei testament politic a fost făcut cu trei ore înainte de a muri, şi este limpede că mintea cu asta îi era ocupată. Voia să aranjeze lucrurile, înainte să moară, în aşa fel încît să evite un război civil şi vărsarea de sînge care ar fi putut urma.

Lebedele sălbatice este referentul la care trimitea vechiul meu nume, era inclus în primul nume pe care l-am purtat. În acelaşi timp, era parte şi din numele mamei. Ei i se spunea lebăda sălbatică, iar cînd m-am născut eu, am căpătat numele de cea de a doua lebădă sălbatică. De aici şi titlul, Lebedele sălbatice. Jung Chang nu se mai refereră la asta, este noul meu nume. La cel vechi a trebuit să renunţ pentru că în anii ’60 devenise periculos. În dialectul vorbit în provincia Sichiuan, în care trăiam atunci, apelativul meu, „cea de a doua lebădă sălbatică“ însemna „roşu care se stinge“. Îmi amintesc cum colegii chicoteau cînd mă strigau – şi eram într-o clasă în care se făcea propagandă comunistă. A trebuit să-mi iau un nou nume. Chang e prenumele meu, iar Jung se referă la treburi militare. L-am rugat pe tatăl meu să-mi dea un nume nou şi el mi-a propus, într-adevăr, unul. Numai că toţi prietenii mei şi le schimbaseră şi ale tuturor trimiteau la armată sau la o stare cazonă, aşa că am vrut şi eu unul la fel. China era foarte înregimentată, în acea perioadă. Jung este un nume frumos, din timpuri străvechi armele şi armata au însoţit oamenii, şi l-am primit şi eu.

Una dintre părţile cărţii care a fost printre cele mai dureroase pentru mine s-a referit la nebunia tatălui meu. A criticat Revoluţia Cul tu rală şi a fost arestat, torturat şi adus în punctul în care şi-a pierdut minţile. Trăiam cu el, la vremea respectivă, şi era un coşmar. Nu voiam să-l părăsesc, nu voiam să-l las singur în casă. Mama era în regim de detenţie, izolată în altă parte, aşa că am stat alături de tata. Devenise violent şi trăiam un tumult de emoţii în acea situaţie, dar îl iubeam, evident, şi eram foarte îngrijorată că i s-ar fi putut întîmpla ceva. Să scriu despre asta mi-a provocat cea mai mare suferinţă, pe tot parcursul lucrului la carte. O altă porţiune care mi-a pus probleme similare este cea despre moartea bunicii mele. Bunica a fost cea care ne-a crescut. Am avut grijă de ea cînd a fost bolnavă şi mi-a fost foarte greu să scriu de spre asta.

Lebedele sălbatice a devenit un bestseller mondial, nu este nici o exagerare. S-a vîndut în 13 milioane de exemplare, peste tot în lume. Ce credeţi că i-a atras pe atîţia oameni înspre povestea dumneavoastră şi a celorlalte două femei din famile, mama şi bunica dumneavoastră?

Cred că le-a captat imaginaţia. Unele cititoare se pot regăsi în relaţia mamă-fiică, dar cititorii se pot identifica, în acelaşi timp, cu un întreg evantai de emoţii. În plus, Lebedele sălbaticeeste o carte care vorbeşte despre oameni surprinşi în situaţii-limită. Cred că speculez, dar în acelaşi timp mă bazez pe ceea ce mi-au scris cititorii cărţii, pe confesiunile lor. China era foarte îndepărtată, oamenii nu cunoşteau prea multe de spre viaţa în această ţară, nu îşi puteau ima – gina o mulţime de lucruri. Prin această poveste personală au avut acces la o lume care lor le era străină: pentru ei, ţara a început să prindă viaţă.

Pentru mine, scrisul la Lebedele sălbatice, dar şi la celelalte cărţi, a făcut minuni. Faptul că am putut scrie Lebedele sălbatice, de exemplu, a făcut o diferenţă uriaşă în viaţa mea. Faptul că sînt aici şi că pot sta de vorbă cu tine calm este posibil mulţumită existenţei acestei cărţi. Înainte, dacă cineva mă întreba de – spre trecutul meu, izbucneam imediat în lacrimi. Aveam coşmaruri în fiecare noapte. Scrierea acestei cărţi a transformat trauma în memorie, în amintire. Poţi să te gîndeşti la experienţele tale şi poţi vorbi despre ele, cîtă vreme ai acces la memorie şi nu mai percepi trecutul doar sub aspectul lui traumatic. Mi-au dispărut coşmarurile, ceea ce a fost minunat. Mai cred însă că oamenii din China nu au trecut prin acest proces, pentru că trecutul şi istoria sînt încă tabu. Ei nu pot vorbi de spre asta, aşa că trauma nu a fost sublimată, la nivel de sistem, ceea ce este trist şi dureros.

Aceste voci au fost interzise, în China, dar în ziua de azi şi în China de azi, uşile au fost deschise şi nu pot fi închise la loc. Există contacte între China şi Occident şi nu poţi să interzici cu adevărat sau să suprimi aceste voci. Este adevărat, în China cărţile mele sînt interzise, numele meu este cenzurat pe Internet, dar există căi prin care oamenii pot avea acces la cărţi şi la informaţie. Este, desigur, foarte trist şi foarte frustrant, şi pentru cei mai mulţi oameni din China este foarte dificil să aibă acces la cărţi şi să le citească. Dar, în acelaşi timp, vremurile lui Mao nu se mai pot întoarce. Dacă cineva chiar vrea să afle despre trecutul Chinei, poate să o facă. Dar ce e trist, şi pentru mine este încă şi mai amar, e că mulţi nu vor să afle aceste lucruri. Şi nu vor să afle pentru că nu pot face nimic în legătură cu asta. Cunoaşterea unor detalii din trecut nu le-ar aduce decît probleme. Acum au o viaţă mult mai bună decît înainte şi unii nu vor necazuri. Din momentul în care vrei să afli mai multe despre aceste lucruri, te îndrepţi deja către o groază de probleme.

Puteți citi interviul în întregime aici.