Sursă foto: adevarul.ro
Colaborarea cu Anamaria Pop (1952 – 2015) a fost una dintre cele mai importante și îndelungate ale editurii Curtea Veche. Cea mai cunoscută traducătoare din limba maghiară din România ne-a ajutat, de-a lungul anilor, să publicăm unele dintre cele mai valoroase cărți ale literaturii maghiare contemporane. Pentru activitatea sa a primit numeroase distincții, printre care omagierea, în anul 2010, la Gala Premiilor Observator Cultural, premii din partea Uniunii Scriitorilor din România și a Pen Club-ului din Ungaria. În 2013, romanul „Satantango”, tradus de Anamaria Pop, a primit premiul „Cea mai bună traducere” la Gala Bun de Tipar.
La Curtea Veche Publishing au apărut următoarele cărți în traducerea doamnei Anamaria Pop: „Moştenirea Eszterei”, „Turneu la Bolzanoşi”, „Lumînările ard pînă la capăt” de Sándor Márai; „Verbele auxiliare ale inimii”, „O femeie”, „Harmonia Caelestis”, „Ediţie revăzută”, „Rubens şi femeile neeuclidiene”, „Nici o artă”,„Fancsiko şi Pinta” de Péter Esterházy; „EUTELIA – EUTANASIA” de László Bitó; „Rănile bătrînului continent” şi „Apocalipsa memoriilor”,vol. I & II, de Péter Nádas; „Ruleta maghiară. Convorbiri cu Marko Bela” de Korossi P. Jozsef, „Satantango” de László Krasznahorkai (câștigătorul premiului Man Booker International în 2015).
În această ediție din Dilema Veche, este dedicată o pagină doamnei Anamaria Pop și volumului „Satantango” din care este reprodus un fragment. Cităm mai jos din articolul pe care vă invităm să îl citiți în întregime pe site-ul dilemaveche.ro:
În 2007 am fost invitată la European First Novel Festival, în Budapesta. Eram sigură că o s-o întîlnesc pe Anamaria Pop. Pentru mine numele ei şi tot ce citisem din literatura maghiară erau strîns legate. Nu ne-am văzut, dar i-am lăsat atunci la ICR o carte a mea. Peste puţin timp mi-a scris să-mi mulţumească şi să-mi spună că a citit-o.
De cunoscut nu ne-am cunoscut niciodată în carne şi oase, dar cuvintele ei din cele cîteva e-mail-uri păstrate în Inbox şi miile de pagini din autorii maghiari pe care i-a tradus în limba română rămîn semnele vii ale unei vieţi care, de la un punct încolo, devine literatură. În chip de omagiu, reproducem începutul romanului Satantango de László Krasznahorkai, apărut la Editura Curtea Veche în 2012 în traducerea Anamariei Pop. (A.M.S.)
Într-o dimineaţă de la sfîrşitul lui octombrie, cu puţin timp înainte ca primele picături ale ploilor de toamnă, ploi necruţător de lungi, să fi căzut pe solul arid, crăpat, din partea de vest a coloniei (pentru ca apoi, pînă la primul ger mai serios, marea de noroi ce duhnea să facă de neumblat drumurile în pantă, devenind astfel inaccesibil inclusiv oraşul), Futaki se trezi în dangăt de clopot. Capela cea mai apropiată era la 4 km, în direcţia sud-vest, pe bătrînul răzor Hochmeiss, o construcţie părăsită care nu numai că nu avea clopot, dar în timpul războiului i se dărîmase şi turnul, iar oraşul era prea departe pentru ca de acolo să se fi auzit ceva. De altfel, acest dangăt de clopot, de o solemnitate metalică, sonoră, nu i se părea c-ar fi fost îndepărtat, mai degrabă parcă l-ar fi tîrît cu sine vîntul, de undeva de foarte aproape („Parcă dinspre moară…“). Se ridică în coate pe pernă să poată privi prin fereastra de la bucătărie, cît o gaură de şoarece, dar dincolo de geamul aburit pe jumătate, colonia, în albăstriul zorilor şi-n dangătul de clopot ce părea că se domoleşte, era încă mută şi nemişcată: pe partea cealaltă se vedeau casele distanţate una de cealaltă şi doar din cea a doctorului se prelingea lumină prin fereastra cu perdelele trase, dar numai pentru că de ani de zile locuitorul ei nu putea să doarmă în întuneric.Îşi reţinu respiraţia ca-n refluxul dangătului de clopot să nu piardă nici măcar un sunet deviat, fiindcă voia să afle care-i adevărul („Precis că dormi încă, Futaki…“), iar pentru asta avea nevoie de fiecare sunet, chiar dacă unele erau atît de orfane. Cu paşii lui pisiceşti, legendar de moi, merse la fereastră şchiopătînd pe cimentul bucătăriei, rece ca gheaţa („Dar nimeni nu-i treaz? N-aude nimeni? Nimeni altcineva?“), deschise oblonul şi se aplecă în afară. Îl izbi aerul aspru, umed, îşi închise pentru o clipă ochii; dar în liniştea tot mai profundă, accentuată de cîntatul cocoşilor, lătratul îndepărtat al cîinilor şi vîjîitul neîndurător al vîntului tăios dezlănţuit cu cîteva minute mai devreme, în zadar îşi tot ciulea urechile, în afară de bătăile înăbuşite ale propriei inimi nu auzea nimic, parcă totul ar fi fost doar un joc macabru al picotelii, parcă („…ar dori cineva să mă sperie“). Privi cu tristeţe cerul sinistru, resturile pîrjolite ale verii invadate de lăcuste, şi avu dintr-odată revelaţia felului în care trece primăvara, vara, toamna şi iarna peste aceleaşi crengi uscate ale salcîmilor, simţind cum timpul, un măscărici în sfera nemişcată a eternităţii, ademenind vicioasele linii satanice peste hîrtoapele haosului şi creînd înălţimea, trece nebunia drept necesitate… şi se văzu pe sine chinuindu-se într-o ultimă crispare pe crucea de lemn a leagănului şi a sicriului, pentru ca-n final, despuiat de tot şi de toate – fără trese şi decoraţii –, să ajungă, în rînjetul unei sentinţe ce pocneşte uscat şi al harnicilor jupuitori de piei, pe mîna spălătorilor de morţi, unde apoi va trebui să vadă, într-un mod necruţător, măsura lucrurilor umane, fără ca măcar o singură potecă să-l conducă înapoi, pentru că atunci o să-i fie clar deja şi faptul că intrase într-o partidă cu jucători necinstiţi, rezultatul fiind decis de mult, în finalul căreia i se va fura pînă şi ultima armă, speranţa că odată ajunge şi el acasă. Îşi întoarse capul într-o parte, spre clădirile aflate în partea de răsărit a coloniei, odinioară aglomerate şi gălăgioase, acum dărăpănate şi părăsite, şi privi cu o atenţie amară cum primele raze ale soarelui buhăit, roşiatic pătrund printre grinzile acoperişului jumulit al unei case ţărăneşti aflate în paragină. „În cele din urmă ar trebui să decid. Nu pot să rămîn aici.“
Continuarea o puteți citi aici.