Un interviu cu Antoaneta Olteanu, traducătoarea în limba română a romanelor lui Mihail Șișkin, despre frumusețea literaturii ruse contemporane și dificultățile muncii de traducător.
Antoaneta Olteanu este o remarcabilă cunoscătoare a culturii și a literaturii ruse, directoare a Departamentului de Filologie rusă şi slavă din cadrul Universității București, dar și o devotată traducătoare, destinatara premiului pentru traducere acordat de revista Observator cultural în 2015. Cea mai recentă traducere pe care a semnat-o este Luarea Ismailului, un roman sofisticat, labirintic și pluristratificat al scriitorului Mihail Șișkin, apărut de curînd la Editura Curtea Veche Publishing. Antoaneta Olteanu a tradus, de altfel, toate scrierile publicate în limba română ale acestui scriitor rus de primă mărime. Despre dificultățile, descoperirile și satisfacțiile muncii de traducătoare din limba rusă (se poate lăuda cu un portofoliu în care s-au adunat peste 50 de titluri), dar mai ales despre munca aparte cerută de acest solicitant roman al lui Mihail Șișkin, a acceptat să ne povestească în interviul de mai jos.
V-a solicitat traducerea acestui roman mai mult decît lucrul la alte cărți? Ați putea aduce cîteva detalii despre dificultățile pe care le-ați întîmpinat lucrînd la această traducere?
În general, romanele lui Mihail Șișkin sînt dintre cele mai grele texte de literatură, nu numai contemporană, ci și clasică. Fără îndoială, un cuvînt greu îl are de spus și atașarea față de text – dacă nu-ți place textul, traducerea va fi, aproape mereu, foarte grea. Dar nu e cazul lui Șișkin. A fost dragoste la prima traducere, chiar din primele pagini m-a impresionat mult și, treptat, pagină cu pagină, s-a făcut cunoștința. Primul roman tradus, Scrisorar, în fapt, ultimul al scriitorului, a fost și cel mai ușor în acest sens, intertextualitățile nepunînd probleme foarte serioase, stîrnind numai amuzament și plăcerea lecturii. Au urmat Părul Venerei și Luarea Ismailului – ambele, romane de mare respirație, cu fire narative complicate, emanate dintr-o suflare, teribil de amestecate, ca niște rădăcini subterane extrem de încurcate. Și pentru traducător, nu numai pentru cititor, e foarte greu cînd autorul nu sparge textul în capitole și subcapitole, numerotate sau nu. În cărțile lui Mihail Șișkin, toate aceste piste narative te trag și te răsucesc pe toate părțile, cînd prin subterane neprietenoase, cînd aducîndu-te puțin pe la lumină, făcîndu‑te să aluneci pe toboganul acelei benzi al lui Moebius pe care o folosește adesea în constructele temporale. Jocul naratorilor este important, scrierile lui Șișkin sînt polifonice, delirante, frizînd uneori absurdul, și adesea îți dai seama destul de greu că s-a făcut trecerea la un alt narator, care preia firul povestirii de la un cuvînt, de la o expresie sau de la o imagine a vorbitorului anterior.
Așa cum se va vedea, titlul romanului, Luarea Ismailului, nu se referă la o celebră bătălie din istoria comună, ci la un banal număr de circ. Romanul, în întregime, se înfățișază ca o sumedenie de numere de circ, unele mai grotești, altele mai blînde, deasupra cărora plutește bagheta naratorului care, după un hocus-pocus neauzit, schimbă cadrul și lipește o altă scenă la fel de incredibilă. Nimic nu e ce pare a fi, totul e o iluzie, o convenție, totul e idee, totul e facere, conservînd, în același timp, mostre perfect viabile ale unei lumi banale, cu oameni comuni, prinși în malaxorul vieții în momente cel mai adesea prea puțin demne de laudă. Titlul romanului este, ca de obicei, la Șișkin, o capcană, ales aproape fără legătură cu conținutul textului. Trimiterea la episodul celebru din istoria Rusiei, cucerirea cetății Ismail, nu implică un roman istoric (scriitorul povestește mereu cu plăcere episodul legat de intenția unei edituri turcești de a traduce acest roman, dar, cînd a aflat că nu este un roman istoric și că nu vorbește despre momentul „Ismail“, nu a mai fost interesată de traducerea respectivă!), ci se referă la un număr de circ, popular în secolul al XIX‑lea, ce presupunea niște șoricei dresați care reproduceau, la scară miniaturală, cucerirea celebrei cetăți. De o cucerire este vorba mereu, în roman – multe personaje repetă, aproape obsesiv, că viața trebuie să fie cucerită „precum o cetate“. Faptul că, în final, eroul pleacă din Rusia, pe care o vede ca pe un coșmar din care nu se poate elibera, ne arată cît de dificilă este această „cucerire“.
Pentru a citi continuarea interviului, vă invităm să accesați link-ul de mai jos http://www.observatorcultural.ro/articol/fost-dragoste-la-prima-traducere/.