Nuntă la malul mării, romanul de debut al scriitorului olandez-marocan Abdelkader Benali, nu este o carte de citit înainte de culcare.

Un bildungsroman scurt, un roadmovie cu un taxi vechi, ascunde subtil bogăția universurilor ascunse într-un peisaj arid și pustiu, închis.
Familia lui Lamart, protagonistul, emigrată în Olanda de mulți ani, se reîntoarce în satul natal pentru a sărbători nunta fiicei cu unchiul ei.
În ciuda faptului că nunta îi facilitează emigrarea, Unchiul Mosa, un rebel ce amintește de Zorba Grecul, fuge de la nuntă și astfel devine datoria inocentului frate al miresei, Lamart, să îl găsească în timp ce restul familiei rămâne să păstreze aparențele.

„Locuitorilor din Iwojen nu le place să uite”, ni se repetă ca o mantră de-a lungul romanului. Nu întâmplător, taximetristul Halid este personajul care deschide romanul.
Oracol, păstrător al bârfelor și poveștilor tuturor, un bărbat nespectaculos, dar cu o mie de porecle, asemeni unui cor antic, susține acțiunea și e ghidul lui Lamart în țesătura de povești.

Fiecare poveste generează o alta care, la fel ca precedenta, deschide calea către următoarele.
Fiecare personaj, chiar și cele mai mici, sunt descrise în amănunte vii, uneori crude, întodeauna cu umor.
Fiecare dintre ele este personaj în poveștile altora și, la rândul sau, îi include pe ceilalți în poveștile sale.
Chiar și Cel mai bun jucator de „Nu te supara, frate” – jocul cafenelelor – Amunir Șchiopul – un fel de dublu al lui Lamart – care joacă de unul singur, retras și continuu, din cauză că nu-și găsește un rival pe măsură, ascunde povești nebănuite.

Ca orice roman bun scris sub pecetea realismului magic, scriitura e literatură pură. Naratorul este omniprezent și intervine când și în ce fel dorește în lectură. „Hai, să mai deformăm puțin realitatea, o realitate care și-așa a avut multe de suferit de pe urma mea”.
Naratorul iese din poveste ca să râdă de personajele sale sau de el însuși, îngână vocea personajelor când le spune poveștile, aduce comentarii în plus ca să le ironizeze.
Pentru un roman de sub 200 de pagini, literatura și tehnicile folosite sunt atât de bogate, încât întocmirea unui inventar al acestora devine un efort complet inutil.
Niciun subiect nu scapă de ironia atotprezentă care, deși uneori alunecă spre batjocoră, trădează o tandrețe către un loc pierdut într-un spațiu fix și într-un timp infinit și toate poveștile acestuia.

Un element relevant este febra scaunelor de plastic, ce amintește de mania lalelelor din Olanda secolului al XVII-lea, ce determină achiziționarea a 33 de scaune pentru nuntă. Ascunse, păzite, îngrijite și transportate ca o comoară tainică, cedează toate la prima așezare.

Abdelkader Benali, la 21 de ani, scrie un roman despre un Macondo ce se dezintegrează de la sine, în care reușește să pună în discuție teme ca modernitate și tradiție, dragoste și sex, memorie și uitare, iar la mijlocul acestora tronează sub sabia umorului, dezinhibat și crud, tot ce este uman.

 

Recenzie semnată de Tudor Buican (Klarmedia)