Fragment dintr-o recenzie de Péter Demény, apărută în original pe Litero-Mania.ro.
Cred că „Zâtul” Tatianei Tolstaia este o distopie plină de farmec. Nu trebuie să fii mare cititor ca să înțelegi diferența dintre „1984” și acest roman. De fapt, cartea scriitoarei ruse pare a fi un amalgam între „Ferma animalelor” și capodopera din 1948.
Aceasta din urmă, ternă și punctuală, o poveste în care pînă și dragostea este apăsătoare, ca o exasperare în fața unui regim necruțător. Aici, oamenii inteligenți sunt slugile Marelui Frate, nici măcar cu cei simpatici-pentru că-inteligenți nu poți sta de vorbă, îmbîrligarea ideologică și-a dat roadele și în cazul lor. Totul este mașinal, rapace și uniform.
„Zâtul” este altfel. „Viaţa guguştiucilor e altfel. Ei trebuie să se sprijine pe şoareci. Fără şoareci nu se poate. Au nevoie de ei pentru supă, fireşte, sau pentru friptură, să-şi facă pufoiace din ei, să-i dea la schimb la târg, să plătească impozit, adică dijmă – pe casă, perne, pe cuptor – pentru toate aveau nevoie de şoareci. Aşadar, în nici un caz nu trebuia să ţină cărţi în casă! Ori una, ori alta.” Poate înțelegeți ce vreau să spun. Regimul teribil este prezentat cu un vocabular plin de umor, de basm. Are „Filantropica” o poveste hazlie? Mai mult tragică, aș zice. Dar umorul scenariului și al situațiilor te salvează de la sinucidere.
[…]
O carte mare, frumoasă, plină de poezie, de basm și de teroare. N-am citit-o în 2006, cînd Editura Curtea Veche a tipărit traducerea românească, ci doar acum, în ediția a doua, dar nu cred că e tîrziu. În ultimul timp este trist în lume.