Pregătirile pentru spectacolul-lectură de la Cărtureşti MŢR sunt în toi, se râde bine şi mult, actorii sunt foarte entuziasmaţi, iar noi, ceilalţi, aşteptăm cu nerăbdare să vedem ce ne-au pregătit. Din ce ne spun ei, vom râde şi noi, muuuuuuuuult, un motiv în plus să mergem să îi vedem.
Nu dorim o lansare clasică, cu discuţii interminabile şi plictisitoare. Vrem să le aducem celor ce vor fi alături de noi un scurt spectacol, care să îi încânte şi să le dea un motiv să se bucure.
Voi mai reveni cu fragmente din piesă, pentru a vă convinge de talentul acestui autor şi ineditul care înconjoară această carte. Deocamdată, puteţi citi un interviu cu Péter Esterházy.
Interviu Péter Esterházy „Eu nu am probleme umane, ci probleme de elaborare” de Cosmin Ciotloş (apărut în nr. 27 din 2009 al revistei România literară)
C.C./A.M.: Ce aduce nou, ce aduce diferit propria dumneavoastră literatură, literatura est-europeană în cadrul literaturii şi culturii europene?
P.E.: În primul rând, problema are un segment extrem de personal. Problema este că nu sunt nici Goethe, nici Schiller, cum nu sunt nici Peter Handke, dar nu sunt nici Cărtărescu, nici Caragiale. Aş putea spune că lipsa de talent şi calitatea proastă pe care eu o reprezint n-ar putea-o nimeni reprezenta. Asta e legitimarea continuităţii literaturii. Cine ar îndrăzni să pună mâna pe stilou după Dante? Dante n-ar putea să scrie o propoziţie cum sunt eu în stare să scriu. Eu nu sunt un mare analist al propriilor mele texte aşa că nu pot să-mi dau seama. Dar bănuiesc că reprezint ceva care e foarte legat de limbă şi în acelaşi timp vin din Europa Centrală şi de Est, din Ungaria, şi sunt foarte legat de istorie. Pentru această situaţie e foarte elocventă o dată care apare foarte des în cărţile mele, e vorba de 16 iunie. 16 iunie e o sugestie intertextuală foarte fină. Este ziua în care are loc romanul lui Joyce, Ulysses. Aş putea spune puţin exagerat că e ziua în care se petrece fiecare roman modern. În acelaşi timp, pe 16 iunie 1958 a fost executat prim-ministrul maghiar Imre Nagy, personaj central al revoluţiei din ’56. În anii ’80 au început să apară cărţile mele în care era prezentă această dată preluând o temă muzicală care revenea mereu şi mereu. Oamenii nu înţelegeau legătura cu Joyce pentru că erau inculţi, iar segmentul istoric al textelor, rolul istoric al datei oamenii nu-l înţelegeau pentru că societatea, oamenii au uitat istoria tocmai din speranţa supravieţuirii. Această conotaţie, noua conotaţie acum o reneagă, reneagă că ar fi uitat trecutul istoric, iar Joyce nici acum nu joacă niciun rol. Cred următorul lucru: cărţile noastre au o disciplină intelectuală care reprezintă central est-europenismul nostru. Iar în privinţa cărţilor mele, datorită faptului că sunt foarte înrădăcinate în limbă, în limbaj au o generalitate mai mare. Acesta este melanjul între brutalitatea istoriei şi înrădăcinarea în limbă. Voiam să spun adineaori că este ceea ce mă deosebeşte de ceilalţi, dar de fapt nu e o diferenţă aşa de mare. Nu e aşa, Dante a scris Divina Commedia dintr-o pură răzbunare. Pe toţi primarii, pe toţi liderii pe care nu-i iubea, de-al naibii i-a trimis în Infern. Literatura şi politicul este Dante curat.
M.: Ce crede domnul Esterházy că leagă literatura română şi literatura maghiară în noul context cultural european?
P.E.: După părerea mea încă nu se vede. Deocamdată nu ne vedem foarte bine nici unul pe celălalt. Deoarece conform reflexului obişnuit nici vecinii nu se prea văd. Românii cunosc mai repede literatura franceză şi engleză şi noi, maghiarii, literatura germană, decât unii pe alţii. În Ungaria, la Budapesta se organizează în fiecare an un festival internaţional al cărţii. Anul acesta România a fost invitată de onoare. În opinia mea, a fost extraordinar, a fost foarte bine. Au apărut multe traduceri, au fost de faţă şi autorii, i-am putut vedea nemijlocit şi am putut să vedem şi cărţile lor. Eu, în mod special, m-am bucurat de cartea Ruxandrei Cesereanu. Cartea se numeşte Postbărbaţii, e ultima parte din Naşterea dorinţelor lichide. Cartea asta e foarte bună. Nu numai că a apărut în limba maghiară o carte foarte bună, dar şi pentru că e vorba de o carte care porneşte şi e o replică la cartea mea, O femeie. Este extraordinară senzaţia când un autor realizează că propria sa carte e o parte activă a unei culturi şi a unei literaturi străine. E o senzaţie atât de plăcută că roşesc. Este foarte emoţionant, pasionant să văd ce face copilul altei literaturi cu aceeaşi materie primă literară. Ar trebui să fie la facultate, să devină temă de studiu compararea celor două cărţi. Ar fi foarte interesant să se analizeze dacă este altceva pentru că e scrisă de o femeie sau este altceva pentru că e scrisă de ea, de Ruxandra, sau pentru că este altceva. Ceea ce leagă două literaturi învecinate este faptul că au o privire asupra aceluiaşi spaţiu, dar au alte reflexe, altă experienţă şi alte tradiţii. De exemplu, în acest context, ce face un scriitor cu această noţiune de dictatură. În literatura ţărilor învecinate nicăieri nu am văzut nimic din acest element comun. În decembrie 1989, când am văzut evenimentele de la Timişoara, am scris un articol de fond scurt cu titlul “Fratele nostru poporul român”. Acest cuvânt (dictatura), din păcate, s-a extins asupra întregii Europe Centrale. Până acum n-am văzut prea mult din această fraternitate. Nu sunt convins că vom vedea foarte multe lucruri la nivel social. Societăţile din Europa de Est sunt într-o situaţie destul de proastă. Literatura are întotdeauna posibilităţi, şanse mult mai bune decât realitatea. Poate că din elementele acestea comune să se developeze ceva, dacă nu chiar această lipsă.
VĂ AŞTEPTĂM ALĂTURI DE NOI!!!