Andrei Codrescu – Ghid Dada

Fragment din volumul Ghid dada pentru postumani de Andrei Codrescu

“Acest ghid are menirea de a îndruma fiinţele postumane cum să ducă o viaţă dada. Nu este recomandabil, niciodată nu a fost, să duci o viaţă dada. Este autodistructiv — şi a fost întotdeauna —
să-ţi trăieşti viaţa în stil dada, pentru că o viaţă dada include, prin definiţie, farse, bufonerii, purtare de măşti, tulburare de simţuri, matoleală, sabotaje, încălcarea tabuurilor, jocuri copilăroase şi/sau periculoase, trezirea zeilor adormiţi, luarea în derâdere a educaţiei şi a învăţăturii. Pe de altă parte, practicarea unei vieţi dada poate conduce la producerea accidentală de noi obiecte. În vremuri de criză, cum ar fi războaiele şi molimele, unele dintre aceste obiecte pot fi cu totul inovatoare, deoarece ele sabotează sentimentele dominante în societate. În alte timpuri, obiectele dada pot fi doar relativ interesante, limitându-se să adauge un strat suplimentar de ironie, o poantă în plus sau o turnură nouă unui obiect deja consacrat. În astfel de vremi, obiectele dada sunt amuzante pentru oricine şi, pentru că atari obiecte sunt realizate (în cea mai mare parte) în mod colectiv, ele determină o puternică legătură comunitară. Amuzamentul (pe seama ta sau a altora) şi naşterea de colectivităţi artistice constituie înseşi obiectivele dada. Dada este a priori împotriva a orice, chiar şi a ei înseşi, această negaţie creativă fiind extrem de amuzantă şi cerându-se a fi împărtăşită. Timp de un secol, dada s-a delectat cu descoperirea şi utilizarea de paradoxuri şi negări, dintre care vă punem la dispoziţie pe cele mai importante: 1. majoritatea oamenilor citesc semne, dada face semne; 2. majoritatea oamenilor se tem de feţele înspăimântătoare, dada se strâmbă şi-şi ia feţe înspăimântătoare. Nimeni nu ar trebui să treacă la punctul 1, înainte de a lua în considerare dacă ar trebui să fie: a. amuzat sau b. crâncen; omul trebuie să cumpănească copilăreala şi seriozitatea; atât a, cât şi b au în spate o istorie a lor: ambele îi afectează pe toţi oamenii din lume, ambele se pot petrece în orice moment. Diferenţa este că, fiind copilăros, a este pe placul creaturilor — cu sau fără aripi — mai uşoare decât aerul (îngeri, Sfântul Francisc, Candide), în timp ce, dacă eşti serios, adică adopţi perspectiva b, capeţi o greutate, un fel de cruce grea ca o bilă de plumb (vezi hugo, ball) şi nişte lanţuri de fier. Important este să se înţeleagă că arta e viaţă şi viceversa, şi că dada este împotriva amândurora, cu excepţia căii spre extaz, când se opreşte pentru excepţii. Această carte se întemeiază pe teza că fiinţele postumane, care mărginesc drumul spre viitor (care se pare că totuşi există, deşi dada este împotriva lui), au nevoie de alinarea dada şi de energia primară şi brută oferită de izvoarele ei inumane. 

Dacă nu ştiţi cu siguranţă ceea ce sunteţi, un postuman sau doar un biet om, analizaţi-vă următoarele părţi ale trupului: oraşul, casa, maşina, iPhoneul, laptopul, iPodul, cutiuţa pentru medicamente, împrejurimile non-carnale. Dacă peste 60% din trupul dumneavoastră este acum electronic sau bioelectronic, dacă locuiţi într-un spaţiu construit pe criteriile eficienţei, aveţi nevoie de dada ca adjuvant şi corectiv pentru ceea ce ar putea fi, fără îndoială, pierderea puţinei libertăţi pe care o mai aveţi. Primii dadaişti au trăit în oraşe care aveau mijloacele necesare unei critici amănunţite a lumii: Zürich, Paris, New York, Viena, Berlin, Bucureşti, Praga, Zagreb, Budapesta, Petersburg. Aveau locuri de adunare (bibliotecile), centre de planificare revoluţionară (cafenele), locante de centrare (sau descentrare) trupească (bordelurile), grupuri de studenţi hămesiţi din provincie (universităţile), genii (o selecţie aleatorie), mass-media (tipografii, ziare, telegraf), opţiunea de a-şi muta trupurile prin spaţiu mai repede decât acestea s-ar fi putut mişca prin propria voinţă (trenuri, maşini, trăsuri), modele de lumi imaginare (cinematografele), instrumente de propagandă (reclame, manifeste, tribune), memorie (muzee, statui, cărţi de istorie), sentimente (cabarete, cântece, teatre, carnavaluri), arme (piatră cubică de pavaj), speranţă (bani, Dumnezeu), flexibilitate socială (coduri de conduită care se puteau învăţa cu uşurinţă, uniforme), ubicuitate (iluzia că ştii sau crezi că ştii pe toată lumea) şi, lucrul cel mai important, sentimentul că timpul este relativ (unii aveau extrem de mult timp şi se temeau de imensitatea lui; alţii aveau doar puţin şi se temeau că şi acela va trece). Revelaţia substanţei timpului l-a preocupat pe Freud, care îl privea ca pe un depozit al istoriei reprimate, dar şi pe Carl Jung, care a descoperit (sau a crezut că a descoperit) un spaţiu locuit de sufleuri istorici ce îşi impuneau propria natură generaţiilor mereu înnoite de actori umani, pe Albert Einstein, care a adăugat timpul celor trei dimensiuni cunoscute, pe Heisenberg, care nega, pur şi simplu, existenţa timpului, şi pe o multitudine de artişti care adoptau o dimensiune sau alta a timpului (futuriştii, viitorul; simultaniştii, simultaneitatea; dadaiştii, toate sau nicio direcţie). Aceste oraşe erau concentrări de virtualitate ce ofereau posibilitatea reinventării creative a lumii. Printre aceste intensităţi care se transformau rapid, fixitatea convenţiilor sociale, care ducea inevitabil la război, devenea dureros de evidentă. Energiile scăpărătoare ce reconstruiau fiinţele umane îşi trăgeau forţele din orice şi din nimic, dar mai ales din râs. Nimic din ce era împietrit prin convenţie nu rezista în faţa râsului tăietor de noduri al dadaismului, deşi rezistenţa nu era deloc zadarnică (vezi lenin).”