Ne farmecă și ne fascinează, încă. Dacă ești marxist sau anarhist, te revoltă. Pe copii îi încântă, în povești, iar vârstnicilor le trezesc compătimire sau indignare, în tabloide. Le admirăm ținutele, le comentăm deciziile, le criticăm faptele, le citim (auto)biografiile, le urmărim nunțile la TV, le căutăm cusururi, le invidiem viețile… Regii și reginele, prinții și prințesele rareori ne lasă reci. Tocmai ne-a dovedit-o cartea de non-ficțiune intrată recent în Guinness Book pentru atingerea unor vânzări record în timp record. Dar ce-ar fi de spus relevant și sintetic despre ei tinerilor de astăzi?
Cuprins
Ce este un rege?
Un rege este șeful de stat dintr-o monarhie. Acesta se poate numi chiar așa, „rege” (cu echivalentul feminin „regină” – precum regretata Elisabeta a II-a a Regatului Unit), sau poate avea titlul de prinț ori prințesă (vezi Prințul Suveran al statului Monaco), împărat/împărăteasă (cazul Japoniei și, în trecut, al Chinei, Indiei, Etiopiei), duce/arhiduce (precum Marele Duce al Luxemburgului), emir (ca în Qatar), sultan (ca în Oman), etc.
Cum devii rege?
În majoritatea cazurilor, rege sau regină te naști, nu devii. Este un drept ereditar, adică un titlu, o funcție și un rol care se moștenesc de la părinte la, de regulă, primul copil născut. Au existat însă și monarhii elective (când șeful de stat a fost ales dintr-un grup restrâns de aristocrați sau alte persoane eligibile – astăzi, în Cambodgia, Malaezia sau Emiratele Arabe Unite), și cazuri în care regele s-a impus cucerind tronul prin puterea și influența Bisericii sau prin folosirea forței militare (cel mai celebru exemplu fiind Napoleon I al Franței).
Cine are rege?
În trecut, majoritatea statelor erau monarhii. Începând cu secolul XX, însă, multe dintre ele și-au schimbat sistemul politic și au devenit republici. Astăzi există în lume 43 de țări conduse de regi, regine, sultani, împărați sau emiri, în care forma de guvernământ este monarhia.
Cea mai cunoscută este Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord, suveranul acestuia fiind șef de stat și în alte 16 țări, cum ar fi Canada sau Australia. În Europa, mai sunt conduse de un monarh Belgia, Olanda, Norvegia, Suedia, Danemarca, Spania. Iar în lume, Arabia Saudită, Bhutan, Maroc, Iordan, Tailanda ș.a.
Câteva fapte diverse conexe: Suedia este una dintre puținele monarhii care permit succesiunea la tron pe linie feminină (din acest punct de vedere, instituția monarhiei putând părea, pe bună dreptate, destul de patriarhală, încă). Iar Japonia este cea mai îndelungată monarhie ereditară din lume, actuala dinastie conducătoare, Yamato, aflându-se neîntrerupt la cârma țării de peste 660 de ani.
Poate un rege să facă tot ce vrea?
Depinde de tipul de monarhie în fruntea căreia se află. Există monarhii absolute, în care suveranul guvernează efectiv (de exemplu, Arabia Saudită, unde regele este totodată prim-ministru), și monarhii constituționale, în care regele are un rol mai degrabă simbolic și ceremonial (de pildă, Norvegia). Într-o monarhie constituțională, rolul monarhului este limitat și reglementat de legea fundamentală și de parlamentul țării.
În trecut, timp de multe veacuri, cam până în secolul XVII, nu existau decât monarhii absolute, iar regele era considerat „alesul Domnului” și avea drepturi divine: impunea orice lege voia, făcea dreptate după cum socotea de cuviință, ba chiar îndeplinea un rol sacerdotal, aducând sacrificii divinității. Cu alte cuvinte, cumula ceea ce azi numim puterea executivă, puterea legislativă și puterea judecătorească, plus ocazional puterea religioasă, neputând fi tras la răspundere pentru faptele sale fiindcă era responsabil doar în fața lui Dumnezeu.
Cum trebuie să fii, ca să devii rege sau regină?
Viitorii monarhi primesc o educație aparte, pentru a se familiariza cu rolul ce le va reveni și pentru a deveni capabili să se achite de acesta în mod onorabil și competent.
Pe de o parte, e vorba de familiarizarea cu viitoarele responsabilități: în Regatul Unit, de exemplu, printre acestea se numără sarcini politice precum numirea miniștrilor, semnarea documentelor de stat sau deschiderea oficială a sesiunilor Parlamentului, dar și sarcini sociale cum ar fi acordarea de medalii și distincții personalităților merituoase, participarea la evenimente socio-culturale (ceremonii militare, inaugurarea de spitale, concerte caritabile, etc.) sau patronarea unor organizații filantropice.
Pe de altă parte, e vorba de adoptarea unui fel de a fi caracteristic, de cultivarea unor calități specifice. Tradiția budistă, de pildă, numește 10 calități regale:
• caritatea (disponibilitatea de a-ți sacrifica interesele proprii pentru oameni)
• moralitatea (adoptarea unui comportament de o înaltă ținută morală)
• altruismul (generozitatea față de oameni)
• onestitatea (îndeplinirea îndatoririlor cu lealitate și integritate)
• blândețea (amabilitatea și bunăvoința lipsite de orice urmă de aroganță)
• autocontrolul (îndeplinirea îndatoririlor cu seninătate)
• stăpânirea de sine (menținerea calmului chiar și în mijlocul agitației)
• non-violența (pacifismul și toleranța, nepersecutarea oamenilor)
• reținerea (răbdare în îndeplinirea îndatoririlor)
• imparțialitatea (respectarea opiniei publice, promovarea armoniei)
De ce sunt regii importanți?
Lăsând la o parte rolul său politic, un suveran e „figura din vârful piramidei” – teoretic, cea mai vizibilă și respectată personalitate dintr-o monarhie. Toată lumea e atentă la gesturile și faptele sale, toți ochii sunt ațintiți asupra sa ori de câte ori publicul are nevoie de îndrumare, de orientare. Un monarh este un reper și un ghid pentru supușii săi. În general, așteptăm de la capetele încoronate să ilustreze prin propriul exemplu o anumită conduită și o etică: o viață fără minciună, fără prejudecăți sau favoruri nedrepte, fără corupție, fără înșelăciune, și un comportament corect, just, echitabil. Un monarh este important întrucât e un model.
De ce nu mai are România rege?
Ultimul rege al României a fost Mihai I. El a domnit între 1927 și 1930 sub regență, și apoi între 1940 și 1947. Odată cu încheierea celui de Al Doilea Război Mondial, România a căzut în sfera de influență a Uniunii Sovietice, iar aceasta a orchestrat instalarea unui regim comunist și în țara noastră. Regele a încercat să se adapteze noii realități politice, numind în 1945 un prim-ministru agreat de sovietici, pe Petru Groza, însă s-a opus măsurilor luate de acesta inclusiv printr-o grevă regală.
Pe 30 decembrie 1947, Regele se pregătea să plece la Peleș pentru a sărbători Revelionul, însă Groza l-a convocat la Palatul Elisabeta din București. Clădirea era înconjurată de trupe armate loiale comuniștilor, iar liniile telefonice erau tăiate. Prezent la fața locului, liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej i-a pus în față Regelui o declarație de abdicare gata dactilografiată și l-a somat să o semneze. Neputând conta pe niciun ajutor, total izolat și prins în capcană, Mihai I și-a pus semnătura pe declarație. Lovitura de stat s-a încheiat în aceeași seară, când Adunarea Deputaților a abolit Constituția din 1923, în vigoare la acea dată, care statua România ca monarhie constituțională. După câteva luni s-a adoptat o altă constituție ce declara România republică populară.
În decembrie 1989 regimul comunist din România s-a prăbușit, dar, din cauze și în circumstanțe încă neelucidate, statul român a cărui conducere o preluase fostul demnitar comunist Ion Iliescu nu a revenit automat la Constituția din 1923, cum ar fi fost poate normal după o lovitura de stat ca aceea din 1947, ci s-a redactat o nouă constituție conform căreia România era tot republică.
În acest cadru politic, Familia Regală a României a fost totuși repusă parțial în drepturi, în deceniile de după Decembrie 1989, redându-i-se o parte din proprietățile deținute aici, și a adoptat un rol onorific, susținând prin inițiative diplomatice demersurile României de integrare în NATO și UE, și patronând diverse organizații și evenimente cu scop caritabil.
Iar pentru că Familia Regală este solid legată de modernizarea evidentă a României la final de secol XIX și în prima jumătatea a secolului XX, noi îi datorăm respect și recunoștință. Să îi cunoaștem, așadar, pe monarhii care au ajutat țara să înflorească:
Carol I
A venit din împăduritul Sigmaringen (Germania) să conducă o țară aflată cu mult în urma suratelor ei din Europa. S-a bătut pentru independența ei cu succes și a devenit Rege. A fost însă și un tată îndurerat, un soț atent și devotat, un unchi poate puțin aspru, însă mereu corect.
Elisabeta Carmen Sylva
Și-a părăsit pitorescul Neuwied natal (Germania) pentru a se căsători cu proaspătul principe al unei țări măcinate de rivalități intestine, a cărei cultură însă a impulsionat-o prin propriul exemplu ca nimeni alta înainte. Regina noastră nicicând consolată după moartea unicului copil.
Ferdinand I
Ca și unchiul său, a venit din Sigmaringen pentru a prelua o țară înșfăcată de gheara războiului în anul în care a devenit rege. A salvat-o in extremis și, prin Marea Unire, a dus-o la punctul său de maximă glorie. Soțul introvertit și pasionat de Natură al celei mai frumoase regine a epocii.
Maria a României
Născută în înverzitul Ashford (Anglia), această nepoată a marii Regine Victoria l-a luat de soț pe principele moștenitor al unei țări de adopție pe care ea a sfârșit adorând-o. Lui i-a dăruit șase copii, iar țării, în plan politic, cultural și social – sufletul ei întreg.
Carol II
Primul născut al unui rege devotat și al unei regine sclipitoare s-a străduit să fie la înălțime, în vremuri tulburi de războaie și frământări geopolitice globale, atât cât i-a permis firea. Viața la Curte s-a animat poate un pic prea mult, dar și cultura țării a înflorit, sub domnia lui.
Elena a României
A plecat din mândra Atena pentru a se căsători cu principele moștenitor al unei țări balcanice surori aflate în plină ascensiune. Ca soție, a suferit. Ca mamă, a excelat. Ca regină, și-a folosit tot tactul și loialitatea pentru ca țara să rămână ferm pe linia de plutire în vremuri neașezate.
Mihai I al României
A fost întâi regele-copil adorat de-o țară întreagă, apoi tânărul monarh care a dus pe umeri o povară covârșitoare. Nu și-a pierdut niciodată demnitatea, nici speranța. Nici dragostea de țară. Una dintre cele mai tragice și totodată nobile figuri conducătoare ale Europei secolului XX.
Margareta a României
Întâia născută a unui rege deposedat de țara sa a moștenit patriotismul lui intact. De îndată ce istoria i-a permis, ea s-a dăruit fără ezitare patriei sufletului său. Azi, Principesa este Custodele Coroanei Române și, printre multe alte roluri caritabile, președinta Crucii Roșii Române.