În „Contact” (1997), omul de știință Ellie Arroway de la Programul de Cercetare a Inteligenței Extraterestre, personaj interpretat de Jodie Foster, rostește, atunci când ajunge în Spațiu și dă cu ochii de astrul Vega, această replică memorabilă: „They should have sent a poet” („Ar fi trebuit să trimită un poet”). Doctorul Paul Doru Mugur este acel poet: vede frumusețea universului fizic, știe și poate să o exprime cu măiestrie artistică. Așa cum demonstrează din plin cele 10 nuvele cuprinse în volumul Psihonautica (ediția a II-a).
Cuprins
Ce realizează acest volum
Psihonautica e o carte deșteaptă care se folosește abil de convențiile SF-ului pentru a ne pune față în față cu mari probleme existențiale contemporane. Atunci când a fost publicată prima ediție a acestei cărți, în 2009, epoca tehnologică se afla încă la început și, în sensul acesta, volumul s-a dovedit „clarvăzător”, aproape profetic. Fiindcă anticipa, cu bună deducție științifică, consecințele logice ale digitalizării tot mai accelerate prin care, iată, trecem acum, 15 ani mai târziu. Un semnal de alarmă? O, da. Socialmente vorbind.
Din punct de vedere literar, ni se oferă aici o proză ingenioasă, intens originală: texte care prelucrează literar (aproape că „popularizează”) cunoștințe științifice pentru a ne atrage spre profunzimi filosofice. Sunt, desigur, niște povestiri bine scrise; dar mai presus de orice sunt niște povestiri bine gândite. Ideea din centrul fiecăreia e inedită și fecundă – adevărată food for thought. Jocul inteligențelor (inteligență umană/naturală versus inteligență artificială) e genial pus în scenă și are potențialul de a ne provoca dileme etice și ontologice. Nu poți să nu te întrebi, parcurgând ipotezele înveșmântate literar de doctorul-autor: încotro ne îndreptăm? Spre ce noi forme de (post-)umanitate? Spre ce versiuni de ființare și de relaționare trans-umane?
Tot literar vorbind, impresionează în acest volum felul cum sunt manevrate multiple registre stilistice, de la limbajul cvasi-argotic mitraliat în cadențe de rap și presărat frecvent cu frânturi de engleză colocvială, la limpezimea intelectuală à la Eliade și, de exemplu în ultima povestire, la un ton profetic de solemnitate biblică. Nu în ultimul rând, magistrale sunt finalurile: autorul fentează totdeauna agil așteptările cititorului și răstoarnă situațiile cu dexteritate de iluzionist.
Despre ce sunt cele 10 povestiri – sinopsis
„Psihonautul”: un gamer/hacker din Brooklyn se antrenează frenetic pentru a-și face circuitele neuronale să atingă o viteză de „procesare” din ce în ce mai mare. Grație acesteia, zboară intergalactic (amintind de Hitchhiker’s Guide to the Galaxy, a lui Douglas Adams) în multiple călătorii psihice, până când… cineva trebuie să sune la 911. Poveste-avertisment pentru toți cei un pic prea împătimiți de tehnologie…
„zerlendi@shambhala.com” este o pseudo-glosă inițiatică la „Secretul doctorului Honigberger”, de Mircea Eliade, un mic deliciu postmodernist în care autorul cochetează cu structura borgesiană și cu ocultismul eliadesc. Un email trunchiat primit din viitor de la un expeditor necunoscut dezvăluie o omisiune capitală pe care autorul Mircea, manipulat oniric de doctorul Zerlendi, o comite în nuvela cu pricina.
„Home Alone 5.0” redă o conversație telefonică cu o necunoscută care, sunând total la întâmplare, se interesează ce face protagonistul. Doar că nici necunoscuta, și nici protagonistul nu sunt ce par a fi, din energicul dar înșelătorul lor dialog. O poveste desăvârșit (căci 100% neașteptat) încheiată.
„Sindromul Pessoa”: naratorul creează un e-group cu câteva zeci de adrese de e-mail gestionate de el însuși și inițiază un chat între diversele lui euri (Musca_din_borcan, Câinele_lui_Pavlov, Okinoki, Latin_lover ș.a.). „Jocul de-a mine însumi” va înceta însă brusc odată cu atacul asupra Turnurilor Gemene, iar avatarurilor pessoane ale protagonistului li se vor contrapune heteronimele eroului necunoscut.
„Digital Dreams”: în Cyborg Land, undeva în viitor, insectele au fost eradicate. Totuși, un doctor specialist în transplant de organe artificiale se trezește bâzâit de o muscă. O omoară din greșeală și, pentru că i se pare o relicvă prețioasă, merge cu micul cadavru la bijutier, să i-l încrusteze în chihlimbar. Dar musca nu e ce pare a fi. Și de unde mai răsare în poveste și infirmiera Mariana?? Din nou, povestire cu un final twist… bâzâitor de bun!
„Simultantul” e un tur de forță prin fizica teoretică occidentală și folclorul inuit. Un fizician angajat la o firmă de comerț cu sirop de arțar înghesuie 49 de computere într-un pod, le alimentează masiv cu informații și rulează calcule pentru a putea obține acea „Mecca” a fizicienilor, o Theory of everything (TOE). Cu un laptop conectat la cele 49 de calculatoare, pornește într-o călătorie printre troienele canadiene, până când în cale îi răsare un eschimos ale cărui povești se dovedesc mai fabuloase chiar decât TOE.
„Un telefon de pe Marte”: undeva într-un viitor post-nuclear cu metrou aerian, clădiri sferice, aerotaxiuri și grădini suspendate (dar și cu copii malformați), protagonistul primește un apel pe telefonul celular mare cât un cip, implantat în urechea internă. Apelantul este el însuși. De fapt, geamănul siamez care nu a crescut decât cât să devină un hipocamp. Îi va veni eroului la îndemână să aibă un conlocuitor chiar în cerebel, sau nu prea?
„Pitici pe creier” este o pseudo-pastișă postmodernă a „Luceafărului” lui Eminescu. Cătălina e un model-vedetă care își injectează o fiolă cu nanocipuri primită de la o prietenă pentru a-și accesa „bărbatul visurilor”, perechea ideală: nimeni altul decât Hyperion – un soft conceput de un hacker genial din California. Se va lăsa desăvârșitul Hyperion convins să se materializeze în lumea de carne, sânge, sex și sudoare a muritoarei? Avem aici vechea dispută dintre realitate și ideal, dintre materialitate și spiritualitate, sub formă de cyberpunk.
„Minimalistul” are loc într-un ambuteiaj din București și pe ruta Favorit-Băneasa. Folosind întâi perorațiile tipice taximetriștilor și apoi tehnica poveste-în-poveste, autorul ne poartă prin critica „la fierul ierbii” a malaxorului acestei lumi consumiste și nebune, ca să ne depună lent în povestea cu tâlc a singurului om normal, care capătă, prin contrast cu restul omenirii, aură de sfânt misterios.
„Al șaselea soare”: într-o zi, protagonistul iese la o cafea și constată că străzile sunt presărate cu pantofi și haine abandonate și că prin preajmă nu mai e nici picior de om. Curios, urmează și el cărarea de veșminte până ajunge la locul unde se înghesuiau mulțimile, atrase de o coloană neagră acoperită cu plăcuțe unite de-o încâlceală de fire metalice. Acolo, tuturor ființelor Pământului li se transmite, fiecăruia pe limba lui (de plantă, de animal, de om), mesajul că a murit moartea. De-acum, vor fi toți nemuritori nu doar în suflet, ci și în trup. Doar că, în epoca în care planeta e tapetată cu miliarde de hard-drive-uri, Împărăția aceasta a lui Dumnezeu s-ar putea să nu fie deloc ce credem…
Notă despre autor
Paul Doru Mugur (n. 1969, Constanța) este medic specialist hematolog și oncolog. Are un Masterat în gerontologie obținut la Universitatea Paris VI și un Doctorat de la Facultatea de Medicină din Craiova. Predă medicină clinică la Colegiul Medical Weill al Universității Cornell și profesează atât în Statele Unite, cât și în România. Deși a plecat din țară în anii ’90, nu se consideră emigrant: „știu totdeauna de unde am pornit și unde mă întorc”.
Nu se consideră nici scriitor. Poate doar, nuanțează el, dacă admitem că și medicina, și literatura pot fi forme de artă. De scris, scrie de la 14 ani, în jurnal. A debutat în 1999 cu un volum de aforisme, urmat apoi de unul de poezie, și a fost inclus de Institutul Cultural Român într-un volum dedicat talentelor creative românești. Convins că România deține cea mai mare densitate de poeți talentați din lume, a alcătuit el însuși patru antologii de poezie, două în română, două în engleză. A mai fondat o revistă culturală electronică și, alături de Corina Șuteu, a inițiat festivalul de film „Making waves” din New York.
În mod clar, Paul Doru Mugur este ceea ce se cheamă „un membru activ” al Diasporei românești. Dar este și mult mai mult de-atât! Căci dacă acum trei sferturi de secol, niște români ca Martha Bibescu, Panait Istrati sau Emil Cioran scriau în franceză sporind literatura Franței și alipindu-se ei, astăzi Paul Doru Mugur scrie, din Diaspora, în română și chiar coagulează în jurul său alți asemenea autori: locuitori ai altor țări, care aleg să scrie despre alte spații, alte decoruri, alte culturi în limba română – aducând o plusvaloare interculturală fantastică literaturii române.
Așa încât Psihonautica este opera unui autor român american care contopește în scrisul său tot ce are America mai interesant și tot ce are România mai frumos.
10 fragmente ilustrative
• „Psihonautica făcea parte din acea categorie de e-zone care pentru accesare necesită o viteză cu mult peste capacităţile de reacţie ale surferilor obișnuiţi. Când încercaţi să accesaţi un site psihonaut, primiţi invariabil mesajul «site not found». Doar un psihonaut poate citi într-o fracţiune de secundă informaţiile de acolo. Hiperlinkurile dispar mai repede decât ai clipi. […] Principiul pe care se bazează psihonautica constă în inducerea unei stări asemănătoare celei din timpul somnului cu vise cu ajutorul imaginilor proiectate extrem de rapid pe retină. Un fel de REM very high speed. Spre deosebire de vise însă, rămâi perfect lucid și, urmărind succesiunea fulgerătoare a imaginilor, gândurile îţi sunt ghidate spre trecut sau spre viitor, călătorind cu o viteză fantastică printr-o memorie inaccesibilă în mod normal doar amintirilor sau imaginaţiei.”
• „Mintea mea învăţa să se miște din ce în ce mai repede. Puteam acum să văd fără probleme bătăile aripilor unei muște și să disting fiecare notă în cea mai complexă cacofonie sonoră. La început, antrenamentul consta în deprinderea de a gândi fără cuvinte. Odată ce te apropii de a doua viteză psihică, gândirea în cuvinte devine un șir ininteligibil de genul «numaipotsăgândescpentrucănuștiuundesăpunvirgula». Îmi comandasem cinci flat-screenuri cu ecranele rotunde ca niște hublouri de vapor, izolasem toate ferestrele și în apartament nu mai pătrundea niciun zgomot din exterior. Toţi pereţii erau dublu capitonaţi și draperii groase de catifea neagră ecranau lumina complet. Mi-am creat toate condiţiile ca să progresez nestingherit.”
• „Cartea era o colecţie de proză a unuia, Pessoa. În review era specificat că tipul fusese un excentric care-și crease vreo optzeci de alter egouri, fiecare cu numele, profesia și hachiţele lui. Sub pretextul acestor așa-zise heteronime, Pessoa inventase diferite stiluri conform idiosincraziilor fiecăruia dintre personajele sale imaginare. Ricardo Reis, de exemplu, era un doctor epicurian care scria ode inspirat de Horaţiu, Álvaro de Campos era inginer naval și un admirator pătimaș al lui Whitman, iar Alberto Caeiro era un simplu păstor, dar ceilalţi doi îl considerau maestrul lor în arta de a trăi și de a scrie. Fernando Pessoa, omul care a năpârlit optzeci și ceva de măști.”
• „Mă îndrăgosteam de voci auzite o singură dată la telefon și dădeam telefoane la întâmplare pentru a descoperi noi voci, găseam zeci de pretexte pentru a convinge posesoarea sau posesorul vocii să nu se oprească din vorbit, să continue să rostească orice nimicuri fără importanţă, doar ca să continui să mă scald în râul de silabe al vocii, doar ca vocalele să continue să se izbească de consoane ca de niște stânci submarine, să se răsucească în bulboane neașteptate, să salte jucăuș sau să cadă în cascade ameţitoare, o frenezie de colecţionară mă făcea să caut și să ascult vocile cele mai bizare sau cele mai comune cu putinţă, voci de actori morţi de mult din filme de arhivă, vocile dictatorilor de mucava, voci de zarzavagii și de vânzători de îngheţată, voci de comentatori sportivi, voci de preoţi, orăcăitul nou-născuţilor. […] Vocile de ceară ale muribunzilor, vocile de la megafoanele din gări, vocile plescăite ale indienilor și vocile clinchenite ale chinezilor, vocile de peltea ale arabilor și cele de nuci sparte ale nemţilor, icnetele japonezilor, ţurţurii din vocile inuiţilor, eram înduioșat uneori până la lacrimi de voci a căror semnificaţie mi-era perfect străină, dar în care intuiam o nostalgie faţă de stări imposibil de exprimat de către cuvinte. Vocile trăiau, erau vii, tremurau, vibrau și pulsau într-un ritm al lor, ascultând vocile oamenilor mi se părea uneori că disting dincolo de ele sufletul ventriloc al lumii, esenţa sonoră a vieţii.”
• „Plaja de la nudiști și trupurile femeilor întinse la soare, fascinaţia în faţa crăpăturii păroase din care ieșea o aţă roșie, Laura și limba ei aspră, când mi-a băgat-o în gură, era să cad de uimire de pe gard, buzele roșii ale Georgetei, prima revistă porno, vulturul albastru tatuat sub ficatul Martinei, coapsele de centaur ale Isabelei, Natașa care citea Dostoievski în timp ce o sărutam pe gât, cealaltă Isabelă și dragostea în picioare din ocean, Veronica și pubisul ei catifelat, micuţa Linda și orgasmele ei comiţiale, toate femeile pe care le-am privit în ochi, toate femeile care m-au privit în ochi, toate corpurile pe care le-am dezbrăcat, toate mâinile care mi-au pus mâna pe păr, pe ceafă, pe piept, care mi-au mângâiat coapsele și sexul, suedezele care făceau plajă fără sutiene și erecţia beantă pe deasupra marginii de la slip și lichidul cleios și ceilalţi care râdeau când m-am întins cu burta pe nisipul încins: «Măi nea sondor, să ne anunţi și pe noi când dai de petrol!»”
• „Universul este un creier, un creier gigantic a cărui activitate generează istoria cosmosului. Acest creier nu are o singură unitate centrală ca un calculator obișnuit, ci miliarde de miliarde de miliarde de unităţi centrale care lucrează simultan. Un roi de albine. O imensă termitieră. Fundamentul lui nu sunt nici materia, nici câmpul, nici geometria temporo-spaţială, ci schimbul de informaţii. […] Universul este un imens procesor de informaţie, un internet cosmic. Un translator universal în care traducerea în dublu sens între nivelurile analoage și digitale ale lumii se desfășoară continuu.”
• „În mod fundamental, lumea este simultană și non-locală; ceea ce introduce direcţia, sensul, impresia de succesiune este dialogul schizofren dintre observator și obiectul observat. Chiar gândirea și tunelele ei dau formă și nume, dau timp și spaţiu acestui ocean simultan lipsit de formă. Prezentul este creat de mine, felie după felie, decupate dintr-un bloc amorf, simultan, în care nu există distincţie între trecut, prezent sau viitor. Pe de o parte, o vastă întindere de potenţialităţi, pe de altă parte mintea mea care, născând cuvinte și idei, naște însuși spaţio-timpul lor odată cu ele. Dar separarea este artificială și lipsită de sens, căci eu însumi fac parte din ocean. Structura care generează gândurile mele, pata oarbă a minţii mele pe care o intuiesc, dar n-o percep niciodată direct, fiindcă nu-mi pot gândi gândirea, cum nu-mi pot vedea văzul, este imersată în el.”
• „Soarele, asfinţind, învăluia toată valea într-o lumină aproape materială, de culoarea sucului de rodie, și el a apărut printre măslini și rododendroni sub forma unui unicorn cu părul alb și cârlionţat ca oaia merinos și ochi negri umbriţi de gene lungi și răsucite. Grădina era o simfonie de arome și miresme de plante mediteraneene, cu uvertura dată de mirosul intens de mentă sălbatică și salvie, peste care intrau apoi viorile delicate ale nardului, trilurile de oboi ale plantelor de aloe și obligeană, cornul englezesc al mirtului, notele de spinetă ale florii de lămâiţă și soloul de violoncel al lavandei.”
• „Cine erau psihonauţii? Fizicieni, programa tori, matematicieni, filozofi, mistici, aventurieri, psihologi, toate astea la un loc, la care mai adaugi o nuanţă subversivă, un spirit de noncomformism, de frondă, de revoluţie perpetuă, ce mai, ca să spunem lucrurilor pe nume, psihonauţii erau de fapt pur și simplu hackeri, nu niște hackeri de doi lei, ci ăia care reușiseră să decodeze și chiar să modifice codul sursă al lumii, hackeri ai realului.”
• „Toată pielea, toate oasele, toate tendoanele și toţi mușchii, tot sângele și toată limfa, toate venele și toate arterele, tot ţesutul nervos și cel glandular, toate viscerele, tot părul, toţi dinţii, toate unghiile, toţi ochii, toate nasurile și gurile și urechile, toate gândurile, toate regretele, toate amintirile, toate visele, toate micile noastre istorii personale pline de bucurii și dezamăgiri, toate corpurile noastre de scârnă și slavă se aflau acum împachetate în cei câţiva centimetri cubi ai memoriei unui computer.”
Volumul „Psihonautica” are prețul de 55 de lei și poate fi achiziționat online de AICI.