Un manual pe care te apuci să-l citești și nu-l mai poți lăsa? Puțin probabil. Și totuși. Psych. Povestea minții umane, de Paul Bloom (traducere Andreea Tudorică, coperta Gabi Toma, 544 de pagini) este aproape asta: prelegerea prin care un profesor universitar se adresează unui public nespecialist, dar curios și nicidecum ignorant, pentru a-și populariza știința – psihologia. Un demers esențialmente didactic și totodată, în mod atipic, captivant.
Cuprins
Psihologia pentru toți
Psych este cea de a șaptea carte scrisă de Paul Bloom. Redactată în timpul pandemiei COVID-19, lucrarea se bazează pe cursul de Introducere în psihologie predat anterior de Bloom la Universitatea Yale. Volumul cuprinde 15 capitole distribuite în cinci părți și străbate mai multe ramuri ale psihologiei: psihologia evoluționistă, psihologia socială, psihologia cognitivă, psihologia clinică, psihologia pozitivă. Tot acest periplu, pentru a urmări neobosit firul roșu al lucrării: viața mintală a ființei umane. În toată fascinanta ei complexitate fără capăt. Ce o înlesnește? Cum se face că o bucată de materie (creierul) generează conștiință? Dar inconștientul: cât ne influențează vorbele și acțiunile? Cum percepem? Prin ce ni se deosebesc percepțiile de senzații? Și în formarea acestora din urmă ce rol joacă preconcepțiile pe care le avem? În ce măsură ne modelează ele, de asemenea, moralitatea? Și de ce este aceasta atât de des legată de sexualitate?
Tot ceea ce implică viața noastră mentală este aici. Psych este o carte despre condiționare, dar și despre stereotipuri, despre conformism și despre motivație, despre limbaj și comunicare, despre emoții și personalitate, despre testele IQ, despre ereditate, despre boli mintale. Survolând aceste componente ale psihologiei noastre, autorul îi discută pe Freud, părintele astăzi dezavuat al psihologiei moderne, pe Skinner, pilonul behaviorismului, pe Jean Piaget, expertul în dezvoltarea copilului, și pe mulți alți deschizători de drumuri, formatori de școli sau inițiatori de noi paradigme în psihologie. Ițele teoretice sunt răbdător despletite și dichisite cu exemple grăitoare, cu cifre statistice surprinzătoare și mai ales cu rezumate pasionante ale unor experimente psihologice ce variază de la interesante la aproape extravagante!
Niciun argument nu e lăsat neînsoțit de contraargumentul său, niciun concept nu e lăsat neîntors pe mai multe fețe, nicio teorie nu e lăsată nepusă la îndoială, necontestată, nechestionată. Și exact în această efervescentă abordare constant interogatoare stă marea calitate a acestei lucrări: evitând concluziile și generalizările, profesorul Bloom îți prezintă un peisaj vast de ipoteze valide și de varii perspective îndreptățite, lăsându-ți libertatea absolută de a-ți forma propriile convingeri. Din acest punct de vedere, Psych e o lucrare profund respectuoasă cu cititorul: căci îi lasă spațiul necesar pentru a alege ce crede, ce își însușește și ce reține, din tot ceea i se înfățișează – îi lasă, adică, libertatea de a discerne.
Explorând ramificațiile din psihologie, dar sondând totodată și domenii conexe acesteia (biologia, filosofia, lingvistica, logica, etica), Psych sfârșește prin a oferi o foarte clară și accesibilă istorie a ideilor care au înrâurit, în timp, psihologia. E o lucrare de specialist care e totodată versat în popularizarea științei. O lucrare erudită care abundă în exemple larg răspândite în cultura populară. O lucrare cvasi-academică ce nu ezită să recurgă la verbul colocvial, la expresia familiară și la umor pentru a se lăsa abordată ușor de orice cititor (ne)specialist. De aceea, Psych e o carte de căpătâi pentru consolidarea culturii generale a oricărei ființe omenești educate.
În fine, dacă există o senzorialitate a lecturii, Bloom are asupra cititorului efect de maseur: el atinge complexitățile vieții mintale asemenea unui mecanic care face grijuliu revizia unui motor sofisticat – cu efectul neașteptat că cititul începe să se simtă ca un masaj energizant aplicat creierului. În mod hotărât, lectura acestui volum e un exercițiu tonic de stimulare intelectuală.
Cine este Paul Bloom
Așa cum ține să precizeze el însuși în carte, Paul Bloom e psiholog dintre aceia care fac cercetări, și nu psihoterapeut. Născut la Montréal, el și-a obținut licența în psihologie la Universitatea McGill și și-a făcut doctoratul la prestigioasa MIT. A urmat o carieră academică de succes, cu predat la Universitatea din Arizona timp de 10 ani, un post de profesor emerit la Yale timp de alți 20 și o revenire recentă în Canada, la Universitatea din Toronto.
Cercetările sale psihologice despre identitate, moralitate, religie și artă i-au adus, printre altele, substanțialul premiu Klaus J. Jacobs în valoare de 1 milion de dolari. Meritele sale pedagogice au fost confirmate prin faptul că îndrăgitul lui curs de Introducere în psihologie a atras mai mult de un milion de studenți pe Coursera. Iar ca popularizator al științei Paul Bloom scrie frecvent pentru publicații renumite precum Nature, Science, The New York Times, Slate, The Guardian, The New Yorker, The Atlantic ș.a.
Căsătorit și tată a doi fii, Paul Bloom se ocupă astăzi și de realizarea unui podcast inspirat de Psych. Acolo, alături de profesorul universitar David Pizarro, abordează o varietate generoasă de teme din domeniul psihologiei umane: fericire, raționalitate, psihologie clinică, psihologie socială, emoție, motivație, senzație, percepție, memorie, dezvoltare și multe altele.
10 fragmente ilustrative
• „Psych va scoate în evidență, printre altele, cele mai bune răspunsuri pe care le avem la următoarele întrebări:
Cum reușește creierul – un bulgăre de carne însângerată de aproximativ 1,4 kilograme – să producă inteligență și experiență conștientă?
Ce a înțeles Freud despre natura umană?
Ce a înțeles Skinner despre natura umană?
De unde vine cunoașterea?
Prin ce diferă mintea unui copil de cea a unui adult?
Care este relația dintre vorbire și gândire?
Cum afectează prejudecățile noastre modul în care vedem și ne amintim lumea?
Suntem ființe raționale?
Ce ne motivează – și care este scopul unor sentimente precum teama, dezgustul și compasiunea?
Ce credem despre alți oameni – inclusiv despre cei din alte grupuri sociale și etnice?
Cum (și de ce) ne deosebim în privința personalității, inteligenței și a altor trăsături?
Care este cauza și ce tratament se aplică în cazul diferite lor boli mintale?
Ce îi face pe oameni fericiți?”
• „… cam asta înseamnă gândirea: neuroni care «vorbesc» cu alți neuroni prin intermediul neurotransmițătorilor. La o simplă estimare, creierul unui adult are aproximativ 86 de miliarde de neuroni, fiecare conectându‑se la mii sau chiar zeci de mii de alți neuroni, ceea ce duce la formarea a sute de trilioane de conexiuni, o explozie de combinații de‑a dreptul înnebunitoare. Dar cum se creează experiența? Cum reușește acțiunea neuronilor, sau lipsa ei, să provoace un hohot de râs la o postare frumoasă din social media sau unul de plâns la moartea cuiva drag? Și cum se întâmplă? Creierul nostru este ceva material, dar este conectat în așa fel încât ne îndrumă să acționăm în moduri care aparent transcend legile fizicii.”
• „… nu este ciudat că ne folosim creierul tocmai pentru a înțelege, de fapt, cum funcționează? Emerson M. Pugh, fizician, a scris: «Dacă creierul uman ar fi atât de simplu încât să‑l putem înțelege, am fi atât de simpli încât nu l‑am putea înțelege.» Comedianul Emo Philips spune: «Pe vremuri credeam că creierul este cel mai minunat organ din corpul meu. Apoi mi‑am dat seama cine îmi spunea asta.»”
• „… ideea de viață mintală a fost populară chiar și înainte ca cineva să cunoască ceva despre creier. Platon, de exemplu, vorbea despre o trinitate – un «spirit» care sălășluiește în piept, implicat în mânia îndreptățită, «pofta» aflată în stomac și care are legătură cu dorințele, și «rațiunea», în cap (în sfârșit!), care le ține sub observație pe celelalte două.”
• „Conștiința este un subiect care acoperă tot ce ține de psihologie. Neurocercetătorii studiază locul acesteia în creier. Psihoterapeuții cognitivi studiază conștiința de acces în senzație, percepție, judecare și alegere. Cei specializați în psihologia dezvoltării analizează modul în care conștiința apare la copii, inclusiv formarea așa‑ziselor emoții ale conștiinței de sine, cum sunt rușinea și mândria. Iar psihologii clinicieni studiază tulburările de conștiință, așa cum se întâmplă atunci când oamenii simt că trupurile nu le mai aparțin.”
• „Să fiu sincer, multe dintre ideile lui Freud sunt de‑a dreptul bizare. A insistat asupra importanței invidiei față de penis (trauma care apare după ce o fată descoperă că nu are organul sexual masculin), anxietății provocate de castrare (îngrijorarea unui băiat că își va pierde penisul) și asupra «scenei originare» (o sintagmă pe care a născocit‑o pentru copiii care își văd părinții făcând sex). Ce efect apare în cazul unui băiat a cărui mamă moare și este crescut de tată? Homosexualitatea, din cauza «anxietății de castrare exagerate». O tânără aflată la ședința de terapie care trage de poalele fustei dezvelindu‑și gleznele? Înclinare către acte exhibiționiste. […] Nu‑i nimic greșit să faci afirmații surprinzătoare. […] Dar Freud a avut puține argumente bune pentru afirmațiile sale fanteziste – deseori nu avea niciun argument care să stea în picioare –, iar puține dintre propunerile sale radicale au trecut testul timpului. Cu toate astea, sunt de părere că gândirea freudiană este foarte valoroasă. Cred că putem să păstrăm unele perspective de bază ale teoriei lui și să dăm deoparte neghiobiile. […] Cea mai bună idee care mi‑a rămas în minte este noțiunea unei minți inconștiente în război cu ea însăși.”
• „Piaget a sugerat, de asemenea, că un copil trece printr‑o serie de etape. Fiecare dintre ele corespunde unui anumit stil de gândire, unui mod diferit de a înțelege mersul lumii. […] Am văzut deja la Freud o teorie a etapelor, dar a lui era psihosexuală și se concentra pe pofte și dorințe. În schimb, etapele lui Piaget nu au la bază teorii psihosexuale, ci privesc diferite moduri de gândire. Un nou‑născut începe din etapa senzorio‑motorie. În primii doi ani de viață, copilul este pur și simplu o creatură senzorială. La începutul acestei etape, percepe și manevrează obiecte, dar nu raționează. Nu are noțiunea timpului, nu poate face diferențe între el și ceilalți din jur și, un aspect destul de serios, nu conștientizează permanența obiectelor. […] A doua etapă a lui Piaget, cea preoperațională, durează de la vârsta de 2 ani până aproape de 7 ani. Bebelușul este acum un copil în toată regula și începe să raționeze. Copiii pot gândi la această vârstă, se pot diferenția de cei din jur, înțeleg, în linii mari, noțiunea de timp și că obiectele continuă să existe chiar dacă nu sunt în raza lor vizuală. […] După ce ajunge în etapa operațională concretă, care începe în jurul vârstei de 7 ani, psihicul copilului devine mai complex, dar întâmpină unele dificultăți cu gândirea abstractă și cea ipotetică. Deplina maturitate cognitivă urmează în etapa operațională formală, care se presupune că apare undeva în jurul vârstei de 11 ani….”
• „Așa cum a spus Whorf în 1956, «limba nu este doar un instrument de reproducere care dă viață ideilor, ci este și o formatoare de idei, este programul și ghidul pentru activitatea mintală a cuiva». Este o idee semnificativă și există câteva ipoteze specifice despre ceea ce poate să însemne această formare. Poate că acel contrast din limba franceză între două versiuni ale lui «you» din limba engleză – «tu» (neoficial) și «vous» (oficial) – îndrumă vorbitorii de limbă franceză să gândească în funcție de această distincție socială altfel decât vorbitorii de limbă engleză din care lipsește acest contrast. Poate că distincția binară singular/plural din limba engleză – fie este vorba despre un câine, fie despre mai mulți câini – ne face să gândim că e unul împotriva mai multora, în timp ce vorbitorii unei limbi care oferă mai multe alternative, cum ar fi să semnaleze exact două obiecte printr‑o formulă de plural specifică, ar putea aprecia lucrurile mai nuanțat.”
• „Tipurile de memorie discutate până acum – memoria senzorială, memoria pe termen scurt – contează ca memorie în sensul tehnic, adică stocarea informației, dar memoria pe termen lung este memoria, așa cum folosim de obicei termenul. Memoria pe termen lung diferă evident de cea pe termen scurt prin capacitate. Am văzut că memoria pe termen scurt este extrem de limitată. Totuși, memoria pe termen lung are o capacitate de stocare practic nelimitată. Fiecare cuvânt pe care îl știi se află în memoria pe termen lung, fiecare chip pe care îl recunoști, fiecare poveste, glumă, victorie și chiar fiecare umilire se află toate în memoria pe termen lung. […] Ar fi interesant să comparăm capacitatea acestei memorii cu memoria computerelor, dar nu ar trebui să avem încredere în estimări, pentru că știm foarte puține lucruri despre modul în care creierul codează informația. Totuși, unii curajoși s‑au încumetat să facă o estimare și au stabilit că memoria pe termen lung este de 2,5 petabiți, cam un milion de gigabiți. Dacă ai avea un computer cu o astfel de memorie, ai putea stoca trei milioane de ore de filme.”
• „Acum o să îmi exprim intuițiile morale și politice proprii, care ar putea fi diferite de ale tale: inteligența nu trebuie să fie atât de importantă. În SUA, de exemplu, acei studenți extrem de înzestrați care absolvă una dintre facultățile din Ivy League au un avantaj social și financiar enorm. O societate care pune preț pe anumite capacități cognitive specifice le supraestimează dincolo de orice explicație. O societate corectă ar trebui să respecte alte însușiri, precum bunătatea, tenacitatea și curajul. Într‑adevăr, o societate corectă ar trebui să le facă loc celor care, doar pentru că au avut ghinion, nu sunt deosebit de înzestrați. Mulți dintre noi ar fi de acord că nu este corect să limitezi atât de aspru posibilitățile cuiva, în funcție de culoarea pielii, locul în care s‑a născut, orientarea sexuală sau identitatea de gen. Și atunci de ce ne‑am simți bine în societăți care le oferă atât de puțin oamenilor care sunt sub media de inteligență?”
Volumul „Psych. Povestea minții umane” poate fi cumpărat online de AICI.