Dacă-ți dorești o carte care se citește ușor, scrisă de o autoare la modă; dacă ești dispus/ă să explorezi universuri sufletești diferite de cele tipice spațiului nostru cultural; dacă vrei o lectură care te amuză, te emoționează și te incită în egală măsură – nu mai căuta, ai găsit. Soluția tuturor acestor doleanțe bibliofile are următorul titlu: Frumusețea ta îmblânzește moartea, de Akwaeke Emezi (traducere de Oana Zamfirache, coperta Gabi Toma, 320 de pagini).
Cuprins
Roman de dragoste contemporană
Au trecut cinci ani de la accidentul în care Jonah, soțul și iubirea vieții lui Feyi (29 de ani, artistă de origine nigeriană din New York), a murit. Secondată vigilent de Joy, fostă aventură scurtă și actualmente colegă de apartament și best friend, Feyi își stabilește sarcina de a-și depăși prea mult prelungitul doliu și de a-și reface, pe cât s-o putea, viața.
Așa că la o petrecere pune ochii pe Milan, cu care face prompt sex în baie (în scena de debut a romanului) și începe un fel de relație de prietenie erotică. Fără complicații, fără profunzimi. La un moment dat, la o ieșire în oraș, printre prietenii lui Milan apare un anume Nasir (27 de ani), care pare să se îndrăgostească dulce de Feyi. Terminând-o cu Milan, care vrea să se întoarcă la fosta, Feyi, aproape convinsă de intensitatea sentimentelor lui Nasir, se îndreaptă ezitant spre o relație platonică cu el. În acest format, cei doi călătoresc în Trinidad și Tobago, unde Nasir i-a aranjat un eveniment artistic adoratei sale și unde cei doi sunt găzduiți la vila de lux din vârf de munte a tatălui lui Nasir, celebrul bucătar Alim Blake. Văduv și el, și al naibii de sexy. Feyi e topită a prima vista. Dar, evident, e complicat.
La o lectură superficială, povestea lui Feyi e despre atracție și dilemele etice pe care le poate provoca. Ceva mai în profunzime, explorăm dicotomia sex versus dragoste. Și mai în adânc, dăm de trauma pierderii sufletului-pereche și de perfidul ei efect pe termen lung, frica de (re)îndrăgostire – o ipostază contemporană a anticului joc Eros-Thanatos. În acest punct, romanul de dragoste a lui Akwaeke Emezi pare o scriere terapeutică. Să îi adăugăm un set întreg de elemente distinctive (bărbați cu corpuri musculoase, femei sexy cu piercing-uri excitante, o vilă luxoasă, o insulă tropicală, peisaje de vis, un mediu artistic libertin, „cuie” fumate dezinvolt pe canapea ș.a.m.d.), și ne apropiem periculos de kitschul literar.
Și totuși, identificarea nu se produce. Oricât de multe clișee ar recicla, oricât de multe locuri comune ar revizita, Akwaeke Emezi nu izbutește să facă din Frumusețea ta îmblânzește moartea un kitsch. Scriitura ei, agilă ca o eșarfă de mătase purtată de vânt, face din acest roman unul de o excepțională senzualitate. Hainele, fructele, sosurile, sucurile, coafurile, lumina, culorile, parfumurile, epidermele – toate se metamorfozează, în descrierile lui Emezi, într-un festin pentru simțuri. În loc de (mai) multe scene de sex, de exemplu, romanul cuprinde generos de multe scene de gătit construite și relatate cu atâta finețe, încât destul de des lectura se transformă într-o experiență dacă nu a papilelor gustative, în orice caz a glandelor salivare…
Adăugăm răsfățurilor senzoriale mici fapte recognoscibile în cotidianul oricăruia dintre noi (în definitiv, avem aici personaje care postează chestii pe Instagram, ies să alerge, încearcă diverse frizuri, se deplasează cu Uber, plătesc cu telefonul la chioșcul de înghețată, vorbesc în argoul amical de zi cu zi, rulează sarcasme, merg la terapeut, etc.), și obținem poate cea mai rezonabilă descriere a acestei cărți: un roman de dragoste pentru contemporani care vor să trăiască bine și țin ca și cei din jur să se simtă bine.
O ultimă notă: nelăsând ignorată „agenda” autoarei, să observăm că Frumusețea ta îmblânzește moartea e și despre fluiditatea sexualității noastre. Despre jocul liber de norme al dorinței, despre întorsăturile pe care le pot lua emoțiile noastre, despre nesiguranța, ezitările și toți ceilalți pași alunecoși pe care îi facem pe nisipurile mișcătoare ale sentimentelor, despre anevoiosul meșteșug de a comunica limpede, intim în cuplu. Și, deloc în ultimul rând, despre plenitudinea identității rasiale într-o lume istoricește (și păgubos) dominată de albi. Sună a ingrediente pentru o comedie romantică de succes? Foarte probabil: cu drepturile de ecranizare deja vândute pentru o sumă din șapte cifre către Amazon Studios, Frumusețea ta îmblânzește moartea a devenit iminent ecranizabilă. Producător executiv? Nimeni altcineva: Akwaeke Emezi.
Despre Akwaeke Emezi
Există câteva lucruri pe care Akawaeke Emezi le-a cunoscut, poate dureros, poate salutar, în orice caz cu folos pentru formarea ei ca scriitoare, de mică: dictatura militară a anilor ’90 în Nigeria; mediul multicultural cultivat de un tată nigerian, o mamă tamilă și „mătușile” de adopție din colectivul Nigerwives; cititul vorace și scrisul aproape compulsiv.
În privința acestuia din urmă, Akwaeke Emezi a fost ademenită: exploatându-i slăbiciunea pentru articole de papetărie, directoarea școlii i-a făcut cadou un blocnotes drăguț, cu promisiunea că, de îndată ce fetița avea să-l umple cu povești, îi va dărui altul nou-nouț. Și altul. Și altul.
Totuși, Akwaeke nu s-a gândit să se facă scriitoare. Emigrată la 16 ani în SUA, a cochetat un pic cu științele veterinare, dar și-a obținut în final licența în politici publice la New York University și și-a luat un job într-un ONG, fără legătură cu ce studiase. Ca hobby, însă, ținea vreo șase bloguri și scria pe Tumblr atât de bine, încât prietenii care-o citeau au încurajat-o să își facă o carieră din asta. „A, se fac bani din scris?”, a realizat Emezi, și s-a apucat să caute burse. A primit una în 2014, pentru un Master of Fine Arts, iar restul e istorie.
Istorie recentă, densă și realmente impresionantă. Căci în doar patru ani Emezi a scos șapte cărți acoperind cinci genuri literare diferite (de la autobiografie la ficțiune pentru adolescenți și poezie), iar anul acesta i-a apărut încă un roman pentru adulți, în vreme ce un al zecelea manuscris a intrat deja în faza de editare. În plus, Akwaeke Emezi a activat cu succes în domeniul artelor vizuale, a regizat scurtmetraje (dintre care unul premiat) și, foarte recent, a scos un mic album de muzică rap.
Remarcată de presă ca extraordinar de prolifică, Emezi e totodată apreciată ca o voce unică, în peisajul cultural contemporan: se identifică drept persoană non-binară care a ales să își gestioneze disforia de gen inclusiv prin intervenții chirurgicale, și combină printre interesele ei literare ceea ce pentru Vest se numește „tematica LGBT+” cu spiritualitatea tradițională a etniei Igbo, căreia îi aparține după tată, definindu-se ca un ogbanje (spirit întrupat în formă umană).
Astăzi, în ciuda unor dureri cronice de gât și umăr și a unui diagnostic de sindrom de stres post-traumatic, Akwaeke Emezi trăiește destul de fericită în New Orleans, într-o casă din apropierea unui lac, cu grădină înmiresmată, în compania motanului ei Güs PonPon, de rasă Devon Rex. Se inspiră literar din conversațiile cu prieteni și cunoscuți, dar îi trebuie solitudine totală pentru a scrie. O face, de obicei, între 11 seara și 1 noaptea. Pentru cariera ei, le e recunoscătoare în special cititorilor. Crede că cititul rămâne „cel mai bun mod de a părăsi lumea aceasta”. Și crede că scrisul e o practică spirituală.
7 fragmente ilustrative
• „Feyi și-a dat jos tricoul și blugii, și-a aruncat hainele mur dare în coșul de rufe din ratan și a intrat în duș. Apa caldă i-a întrerupt șirul gândurilor, încălzindu-i pielea. A dat afară aerul pe care nu știa că-l ține în ea și a ascultat cum apa îi lovește ușor umerii. Dacă ar fi avut mai mult timp, ar fi stat acolo ore întregi, dar prezența lui Nasir de cealaltă parte a ușii era zgomotoasă. Feyi a luat buretele și s-a frecat cu puțin gel de duș aflat pe raftul de calcar de lângă robinet. Mirosea a grepfrut și a ceva floral, condimentat și dulce. S-a întrebat dacă fusese ales special pentru ea; nu era genul de săpun pe care Alim să-l aibă în casă. Nu, cu siguranță, genul lui probabil era mai curat și mai strident. Mirosul aerului rece din vârful unei avalanșe. O adiere sărată din adâncul oceanului, acolo unde apa este prea întunecată ca să vezi prin ea. Feyi a râs de ea însăși în timp ce ieșea din duș, ștergându-se cu un prosop alb și moale ca un nor.”
• „În lumina dimineții, casa era splendidă. Feyi a rămas în capul scărilor, privind prin ferestrele înalte, admirând excesul de verdeață și de flori colorate, lemnul superb al podelelor și al ferestrelor, abundența de lumină care se răspândea peste tot. A atins ușor cu degetele balustrada scărilor, simțindu-se puțin teatrală, puțin maiestuoasă, ca și cum la capătul lor ar fi așteptat-o cineva, privind-o cu adorație, ca și cum lumina era un covor întins la picioarele ei. Feyi și-a ridicat marginea chimonoului, astfel încât să se umfle în spatele ei, apoi s-a învârtit în cerc, chicotind pentru sine. Deja se simțea mai ușoară doar pentru că era aici, pentru că se regăsise, pentru că era singură în dimineața asta paradiziacă.”
• „Patru sute treisprezece verighete de aur atârnau suspendate de tavan la diferite înălțimi, răsunând ușor când se loveau unele de altele. Lumina se reflecta în ele și în oglinzi, spărgându-se de vizitatorii din cameră. Arăta și se auzea ca ploaia, ca niște clopoței de vânt, ca niște tocsine. Ar fi fost încântător dacă n-ai fi știut ce este cu adevărat. Feyi s-a plimbat încet prin cameră. […] Majoritatea oamenilor încercau să stea pe loc și să privească printre inele, să găsească epicentrul, inelul de la care a început totul. Acest lucru era menționat în descrierea lucrării, dar nu era indicat unde anume îl atârnase, verigheta de la accident, pătată cu sânge închegat, pe care Feyi avusese grijă să nu-l curețe niciodată. Întotdeauna o atârna undeva unde nu se putea ajunge ușor, ca să nu se șteargă de fața sau de umerii oamenilor; ea știa mereu unde era, indiferent de câte verighete erau în încăpere. […] Feyi și-a coborât privirea, iar aceasta i-a căzut neașteptat pe Alim, lăsând-o fără aer. Se afla în capătul celălalt al camerei cu oglinzi, avea ochii dați cu creion dermatograf, părea șocat și plouat, în timp ce verighetele pluteau în jurul capului său. Feyi nu putea să respire. Fața îi era expusă prin atâta aur, biciuită de emoție, iar ea știa că zărise verigheta mânjită de sânge, știa ce înseamnă faptul că o păstrase, că o expunea în felul acesta, printre atâtea jurăminte eterne, o eternitate care n-a fost să fie.”
• „Întreaga seară i se părea ireală, onirică, iar impresia i se confirma cu fiecare îmbucătură. Nu era prezentă, trăia în fantasma altcuiva și adevărul era că fusese frumos construită. Mâncare de fițe și oameni superbi și puternici, adunați în casa unei vedete, pe o insulă tropicală. A sosit și al doilea fel de mâncare – creveți fierți cu jicama la grătar, mango și ardei grași, cu vinaigrette de ananas și mici frunze de coriandru, o pată de verde în farfurie. […] Au mai servit și burtă de porc cu glazură de lămâiță și ananas și caracatiță cu condimente de Zanzibar, pepene marinat la grătar, cu cușcuș și ulei de busuioc și, la final, un parfeu cu cremă de banane, fursecuri cu nucă-de-cocos și garnitură de ananas fript cu caramele din nuci de macadamia, stropite cu caramel cu rom.”
• „El se scurgea spre ea ca mierea, cu un zâmbet ascuns în colțurile gurii și, când s-a oprit în fața ei, lui Feyi i-au venit în minte toate momentele petrecute împreună, de la acea primă noapte în grădină, când își atinseseră mâinile, la răsăritul de pe vârful muntelui, când ochii lui înconjurați de negru o priviseră printr-o pădure de cercuri aurii și, brusc, nu mai era fata care-l trăsese pe Milan într-o baie sau care negociase cu Nasir. Era femeia care stătuse sub lumina lunii cu o suferință veche și un soț mort, lângă un străin care avea o suferință și mai veche și o soție înecată, iar acel ceva care fusese sudat etanș pe drumul acela întunecat se fisurase puțin, dar îndeajuns cât să o îngrozească.”
• „Și-a scos telefonul și a căutat rețete de sendvișuri cu brânză la grătar, apoi și-a pus unele dintre melodiile ei preferate, lăsând muzica să salte prin bucătărie, în timp ce ea s-a apucat de gătit. A încălzit o tigaie, în care a adăugat niște unt și puțin ulei de măsline, apoi a tocat cimbru și rozmarin proaspăt, amestecându-le cu grăsimea și adăugând sare și piper. Până aici, totul bine. Rețeta pe care o încerca conținea ceapă caramelizată, așa că a tocat și o ceapă albă, pe care a adăugat-o în tigaie, amestecând până când ceapa a început să se înmoaie și să se călească, apoi a presărat puțin zahăr brun. […] A scos ceapa pe o farfurie; câteva bucățele păreau cam arse, dar Feyi și-a spus că și arsura poate fi o aromă. Cel puțin, în teorie. A mai adăugat în tigaie unt și rozmarin, peste care a pus două felii de pâine artizanală.”
• „Vocea lui Buika se agăța de tablouri, de pielea lui Feyi, înălțându-se spre tavanele încăperilor prin care trecea, căutându-l pe Alim. Bucătăria era goală, la fel și camera de zi și sufrageria, curtea și coridoarele. În cele din urmă, l-a găsit în bibliotecă, îmbrăcat în hainele lui obișnuite, o cămașă descheiată până la piept, cu mânecile suflecate și cu pantaloni largi. Feyi l-a privit în tăcere, cu inima zbătându-i-se în piept. Alim fredona pe acordurile melodiei, din când în când băgând câte un vers sau două într-o spaniolă perfectă. Vocea îi era o miere fină și rășinoasă, care se revărsa, straturi-straturi; Feyi nu-l mai auzise cântând, iar vocea lui a străpuns-o ca o lance dulce. Cadrul ferestrei era înconjurat de lujeri plini de frunze, iar Alim s-a întins spre un raft, trecându-și degetele pe cotoarele cărților, înainte să aleagă una. Tocmai o răsfoia, când Feyi a făcut un pas înainte, aerul din jurul ei amestecându-se cu aerul din jurul lui.”
Romanul „Frumusețea ta îmblânzește moartea” poate fi în curând achiziționat online de AICI.