Toamna e anotimpul nostalgiei. Când ne îmbie dorul pentru bunicii plecați. Când ne ademenesc ca niște mituri în sepia amintirile copilăriei. Când alunecăm în reverie după un anume bibelou de pe raftul vitrinei ajunse de mult pe maidanul de vechituri. Când ne pierdem în visare către un trecut aurit, întotdeauna aurit. Iar dacă e așa, atunci lectura potrivită pentru o asemenea toamnă este Jurnal. Rațiune și sensibilitate, de Delia Budeanu (coperta Dora Marian, 160 de pagini). O carte îmbibată până la ultimul rând de seva hrănitoare a nostalgiei.
Cuprins
Viața ca moștenire, viața ca metaforă
Evocând prin subtitlul său parametri de mentalitate trasați de o Jane Austen în epoci mai nobile, unde patosul contagios ce irupe încă de la primul rând al volumului își are consecvent contrapartida într-o rațiune de-o exigență aproape stoică, Jurnalul Deliei Budeanu reprezintă, in nuce, amintirile unei Doamne. Despre bunici și nepoții care se tem că-i vor pierde, despre locuri filtrate prin ochii copilului de odinioară, despre sumbrii ani ’80, despre beția livezilor de meri în floare, despre moartea celui mai drag om, despre ritualurile de familie bună ale sărbătoririi Paștelui, despre interioare domestice și energiile lor, despre muzică, pictură și cărți.
Fiecare capitol e un segment de memorie întinsă peste trei timpuri (interbelicul, perioada comunistă, tranziția), cu notații „post-scriptum” din 2023 și 2024. Solilocvii autobiografice în care amintirea devine copioasă fabulă, în care nenumărate pasaje oferă festinuri descriptive, în vreme ce altele te copleșesc cu lirismul lor impetuos. (Dintre toate acestea, notabilul „Fata și marea” e cel mai nestăvilit senzual.) Printre amintiri, intruse dintr-un aluat filosofic mai degrabă amar, ocazionale reflecții despre umanitate deloc flatante: despre ingrați, despre complotiști, despre prădători, despre profitori, despre fățarnici și lingușitori. Iar la final, dostoievskian, un dialog cu sinele adolescent al autoarei și un dialog cu sinele său prezent.
Teribil de versatilă, de altfel, „vocea narativă” care ne călăuzește de-a lungul meandrelor acestei scrieri (într-adevăr, Jurnalul poate fi văzut și ca o strălucită colecție de digresiuni – digresiuni de salon de modă veche, digresiuni de o eleganță clasică, discret parfumată) tranzitează de la copilul cu amintiri arhetipale la vârstnicul răvășit de dulce-amarul timpului pierdut, la adultul năvalnic care rememorează intransigent privațiuni, nedreptăți sau, dimpotrivă, extaze. Treptat, din aceste pendulări emană și poveștile a două familii bune, mai degrabă burgheze, cu rosturile și cutumele lor interbelice, cu deposedările suferite în timpul regimului comunist, cu repunerile în drepturi obținute după 1989. În fond, aceasta este și o scriere „de familie”, dedicată de o bunică celor patru nepoți ai săi, cu scopul de a le lăsa moștenire povești despre străbunii lor.
Din perspectiva publicului larg, însă, Jurnal. Rațiune și sensibilitate documentează eminamente o existență multcuprinzătoare. Delia Budeanu este un om care a cunoscut celebritatea. Lașitatea și vanitatea. Pasiunea. Și tragedia. Invidia, laolaltă cu admirația. Fățărnicia, dar și ingenuitatea. Strâmbătățile unei epoci oprimante, dar și vechile rosturi drepte. Te interesează amintirile unui astfel de om? De bună seamă că, dacă ai o minte și-un suflet perspicace, da. Fiindcă te îmbogățesc cu o întreagă altă lume – fie ea aproape apusă, acum, la răsărit de epocă digitală…
Despre Delia Budeanu
Tatăl, inginer cercetător în pomicultură și creatorul merelor de Voinești, o voia matematiciană. Mama, filologă, o voia artistă lirică. Delia, până la urmă, a urmat exemplul mamei: a studiat filologia la Timișoara, Cluj și București, dar a rămas toată viața cu regretul că nu s-a făcut cântăreață de operă.
Cum a ajuns să lucreze în televiziune? Precum probabil își vor aminti cititorii din generația X și părinții lor, Delia Budeanu a fost ani buni, înainte de Revoluția din decembrie 1989, prezentatoarea jurnalului de seară. Auzise întâmplător, de la un coleg, despre scoaterea la concurs a acelui post. Se înscrisese într-o doară, având drept contracandidate 11 actrițe. La 22 de ani, fusese angajată. Și apărea pentru prima oară pe post în 1970.
Transmiterea știrilor se făcea live, iar la început era terorizată când intra în direct. Era o prezență foarte plăcută, avea o voce excepțional de melodioasă, dar… „nu trecea sticla”. Ca să depășească frica paralizantă, a recurs la un truc: ori de câte ori începea emisiunea live, se gândea la bunica ei, la cum o privea aceasta de dincolo de cameră, de dincolo de ecran. Așa s-a lecuit de spaimă. Treptat, a ajuns să înțeleagă că „ești tot timpul personajul de la televiziune” și si-a dezvoltat un autocontrol acerb („o maximă supraveghere asupra mea însămi”). Iar celebritatea, chiar dacă poate a flatat-o, nu i-a adus niciodată propriu-zis bucurie.
După publicarea volumului Live, în care își istorisește parcursul profesional la TVR în anii comunismului, și după niște ultimi ani în televiziune (2008-2012), cu emisiuni culturale la Antena 2 și Money Channel, Delia Budeanu s-a retras din viața publică, iar în Jurnal. Rațiune și sensibilitate vorbește despre „retractilitatea” ei în fața perspectivei de a mai apărea în lumina reflectoarelor.
Răsplătită pentru activitatea sa profesională cu Diploma de Excelență pentru Jurnalism European din partea Eurolink House of Europe, autoarea Jurnalului trăiește astăzi într-o galaxie domestică cu irizații aristocratice – precum evocă acest articol din „Adevărul”: „Într-o superbă casă pe Bulevardul Primăverii, doamna Delia Budeanu trăieşte între tablouri, înconjurată de tomuri de cărţi rare, mişcându-se, pe un fado senzual, într-un univers de amintiri care, deşi dureroase, îi dau, paradoxal, viaţă.”
7 fragmente ilustrative
• „Un codru bătrân de brazi, liniște de spațiu închis sub împletirea încremenită a crengilor. Lumina zilei cernută avar și sprijinită de trunchiurile drepte, înalte-înalte, fără niciun compromis, pierzându-se în coroanele îmbrățișate pentru eternitate. Liniștea potolită, egală cu ea și împăcată cu lumina, stranie atmosferă de univers încifrat, mitologic. Verticale până în cer. Din cer, pulbere de raze, paznicii tăcerii, irizări de lumină și rășină în care se infuzează contururi, clarități, perspective, imagini frânte și umbre mitic basculate. Intram brusc, ținându-mi respirația, pe tărâmul conurilor de brad, iar la fiecare pas salteaua din ace mă cobora, mă ridica. Teroarea unicului zgomot, unicului sunet posibil acolo era trosnetul uscăturilor sub pași. Totuși, un gând furișat mă făcea să mă gândesc la pânda hămesită a râsului. Da, în Codrul Bilceștilor, la 800 de metri deasupra orașului Câmpulung Muscel, în 1950 încă trăiau râși. Dar și lupi. Am văzut doi vânători aducând un lup împușcat, atârnat de picioare de o creangă groasă.”
• „În acel univers brutal, în care munca era întreruptă pe înserat pentru a fi reluată în zori cu aceeași neistovită și neîntinată dorință de a trăi după legea strămoșilor, am cunoscut-o pe cea mai gracilă, discretă, nuanțată și generoasă ființă, pe bunica mea, Sofia, mică (o, cât de mică va fi fost, dacă astfel o vedeam eu la prima mea vârstă?), ușor aplecată, în straie cernite, cu o cuviință și o pioșenie care-i luminau din interior chipul oval cu trăsături fine, încadrând ochii albaștri-gri. Plutea prin odăile răcoroase, răspândind miros de busuioc. Pe lavițe, în stive cuminți, se surpau de peste tot scoarțe țesute de ea în iernile troienite sub vânturile reci ale câmpiei din jur. Oare la ce se va fi gândit bunica în atâtea ceasuri de migală la războiul de țesut?”
• „Fetițele mici sunt așa frumoase pentru că descoperă clipă de clipă magicul privilegiu de a trăi și orice descoperire le întărește certitudinea că este grozav ce li se întâmplă și ele sunt fericite. Bucătăria dinspre care se aud glasurile părinților, ritualul fierberii laptelui, zgomotele pregătirii micului-dejun, ceașca cu cacao cu lapte, pâinea caldă adusă de bunica sau de mama, felia de pâine unsă cu unt și presărată cu sare grunjoasă, ziua ce se întindea în față ca o coală albă pe care eu urma să desenez întâmplări nemaivăzute, aventuri fără seamăn, viața însăși ca o suită nemaivăzută de întâmplări cu final fericit. Sertarele dulapului de bucătărie în care o lume întreagă dormea și aștepta să fie adusă la viață de bunica într-o bună zi, sforicele, șnururi de mătase, dopuri de plută, scorțișoară, cuișoare, ienibahar, mirosul lor îmbătător mă interesa în primul rând, apoi la ce foloseau. Întrebări fără număr așteptând răspuns.”
• „Ada, sora doamnei Suzana Doicescu, în demisolul superbei case Octav Doicescu, unde avea atelierul de ceramică, primea artiști și poeți: Nichita Stănescu îi desenase pe pereți cai verzi! Acolo am văzut filmele anilor ’80, de la documentarul Al Doilea Război Mondial până la Hair, Amadeus sau albumul Thriller al lui Michael Jackson. Ajungeam la Ada seara, înotând prin nămeți, pe jos, din Piața Lahovari până la lacul Bordei, și după ore de vizionare ne întorceam la fel, noaptea târziu. Nu erau gaze, nu circulau autobuze, nămeții ridicați de mașinile de deszăpezire blocaseră trotuarele, se mergea pe carosabil. Curentul electric se întrerupea des. Odată, pe Calea Moșilor, fiind în vizită la prieteni, la ora 20:00 s-a tăiat electricitatea și am coborât câteva etaje tatonând. Acolo ni s-a dat să citim celebra poezie «Motanul Arpagic» a Anei Blandiana, poezie care circula în samizdat. Apoi s-a stins lumina și am plecat tot pe jos spre casă. Era în 1985.”
• „Valuri se spărgeau, se retrăgeau, se pulverizau, se rostogoleau, se furișau, se prăbușeau mugind, se legănau mincinos, se învolburau, se prăvăleau haotic, se învârtejeau șăgalnic, se strecurau insidios, se infiltrau cu obstinație, clipoceau suav, se surpau înfricoșător, se roteau în bulboane nebănuit de ascunse, se înșurubau în nisipul de la fund și-și căutau disperat culcuș de apă în ochi înșelător, vicios, ce pândea și absorbea fără milă valuri… Valuri se roteau lin, se limpezeau cuminți, se tulburau verde de ierburi lungi și mureau înșelătoare ca o aluzie toxică, se înfiorau de purici, de sepii, de nisip.”
• „Viața cu tine – fruct zemos șampanizat, imprevizibil, temător și tonic, amărui, cu arome nedetectabile amestecate savant, rafinat, insațiabil. Parfumat și sec, rezistând nouăsprezece ani fără treisprezece zile intact sub zgură, seisme și drame sociale, schimbări de regim și destin colectiv, bătut de gânduri rele, țintit de fiare turbate, ochit de priviri pizmașe, de puțini știut și iubit de și mai puțini, fructul vieții noastre te-a avut pe tine sâmbure tare și pe mine miez fraged, scut în pieliță transparentă, elastică. Azi, din el, sunt învelișul.”
• „Da, cred că îmi amintesc, aveam 16 ani și, în vara aceea, serile de iunie și iulie erau mai răcoroase ca în alți ani. După ora 9:00 seara, când începea să se întunece, îmi luam în grădină o băncuță înaltă, de lemn nelăcuit, mă întindeam pe ea cu fața în sus și încremeneam ore întregi, perfect relaxată, privind cerul și concentrându-mă la imensitatea întunecată care absorbea orice contur și respirație. După o vreme, vor fi fost cinci minute sau o oră, nu mai știu, începeam să simt că reușesc să-mi acordez respirația cu aceasta, privirea îmi plonja în sus, fără obstacole, oricât de profund. Aveam senzația diluării contururilor și a identificării cu o respirație cosmică, benefică. Era o beție secretă, care mă făcea să simt puteri nelimitate, să sfidez condiționarea gravitației cum doar o supremă armonie cu tine însuți și cu universul înconjurător îți poate oferi.”
Volumul „Jurnal. Rațiune și sensibilitate” costă 40,50 lei și poate fi cumpărat online de AICI.