Aparținea, ca tip de sensibilitate, generației moderniștilor, alături de Virginia Woolf, T.S. Eliot, Thomas Mann, Jean Rhys ș.c.l. Dar nu era din Vest; patria lui era limba maghiară, iar absența traducerilor, timp de câteva decenii (anii ’40-’70), l-a izolat de colegii lui de generație, redându-l publicului, treptat, abia în epoca gusturilor postmoderniste. Începută în Belle Époque și încheiată tragic cu câteva luni înainte de căderea Zidului Berlinului, viața sa a fost o colecție de mai multe lumi: a asfințitului de imperiu (habsburgic), a burgheziei interbelice, a fascismului contra comunismului, a emigrantului în Lumea Nouă. O succesiune de paradigme existențiale care s-au tradus, în cotidian, în privilegiu urmat de privațiune, în rafinament urmat de oroare, în elitism urmat de consumerism. Toate acestea sunt abordate într-o oarecare măsură în romanele sale, dar poate în nici unul cu asemenea perspicacitate de orfevrier ca în Portretele unei căsnicii (traducerea Péter Demény, stilizare de Anca-Maria Pănoiu, coperta Dora Marian, 400 de pagini).
Cuprins
Dragostea, această oglindă a istoriei
Cu o primă versiune (Az igazi /Sortita), publicată la Budapesta în 1940, rescris în exil între 1949 și 1978 și completat la San Diego în 1979, acest roman e întâi de toate notabil prin structura lui extrem de inteligentă: avem patru solilocvii interconectate, de circa 100 de pagini fiecare, care împreună istorisesc soarta cvintetului de protagoniști – prima soție Ilonka, soțul Péter, a doua soție Iudita și, în plan secundar, scriitorul Lázár și amantul Lajos. Sunt confesiuni derulate în tihnă, după pofta bonvivantului interbelic căruia îi place să se întindă la vorbă, să povestească și să asculte; cu interlocutor neexplicit, ale cărui reacții, anticipându-le oarecum pe ale cititorului, sunt consemnate exclusiv de vorbitor și au rolul de a face să avanseze narațiunea; în locuri cu atmosferă felliniană care sporesc șarmul decadent al romanului: cofetăria elegantă unde Ilonka ia un ceai și o înghețată cu o fostă colegă de institut, localul unde Péter se desfată cu vin bun alături de un fost coleg de facultate, camera de hotel din Roma în care Iudita stă lungită lângă amant, pub-ul frecventat de scriitori din Manhattan.
Confesiunile celor patru protagoniști, traversate marcant de figura lui Lázár, un evident avatar al lui Márai, care imprimă destinelor eroilor un foarte modernist sens al absurdului (sic!), se împletesc și continuă una pe alta pentru a ne devoala o poveste care e în egală măsură de dragoste, de clasă și de război. Ilonka își consideră soțul „sortitul”, îl iubește cu pasiune și devotament, dar simte permanent că acesta nu îi aparține în întregime. Într-adevăr, atunci când descoperă în portofelul lui o panglică mov, femeia realizează că, deși Péter îi e fidel, în inima lui există „o alta”. Aceasta se dovedește a fi Iudita, servitoare din casa părinților lui. Într-un clișeu tipic victorian, dar prelucrat cu desăvârșită eleganță platonică, „stăpânul” și servitoarea se simt legați de un magnetism pe cât de consistent, pe-atât de inadecvat din punct de vedere social. Ea – o țărancă frumoasă, inteligentă și demnă, de o feminitate pregnantă; el – odraslă rafinată a înaltei burghezii budapestane, cu câțiva ani buni mai în vârstă, captivat de forța ei, cum s-ar zice, telurică. În cele din urmă, Ilonka și Péter divorțează, iar Péter se recăsătorește cu Iudita, care își intră impecabil în rolul de doamnă din înalta societate, dar își face în taină și un fond generos de economii din banii lui Péter. Când acesta se simte „furat”, pune capăt și căsătoriei cu Iudita. Supraviețuitori, ambii, ai asediului Budapestei din 1944-1945, odată cu instalarea „democrației populare” în Ungaria, Péter emigrează în Statele Unite, iar Iudita își caută norocul prin Italia. Aici ea are o „aventură de suflet” cu un conațional artist toboșar, Lajos, care devine, în Epilog, ultimul narator: ajuns barman în New York, el îl recunoaște printre clienți pe Péter, acum bătrân și scăpătat, figura tragică a imigrantului inadaptat.
Îmbibat generos cu reflecții despre „adevăr, clasă, prietenie, singurătate, invidie, dragoste, erotism, muncă, moralitate burgheză, cultură, bani și moarte”, romanul lui Márai surprinde istoria culturală a câtorva decenii. Parcurgem prin el tipologia umană de dinaintea celui de Al Doilea Război Mondial, din timpul și din siajul marii inginerii sociale care a fost divizarea Est-Vest. Parcurgem cursul istoric al reformării (dacă nu deformării) ființei omenești sub regimuri socio-politice diferite și prin trecerea vulgarizantă de la Lumea Veche (Europa interbelică) la Lumea Nouă (America celei de-a doua jumătăți a secolului XX).
Mai presus de aceste teme, însă, Portretele unei căsnicii farmecă prin sofisticata sa textură emoțională. Într-o scriitură densă punctată cu reflecții de o forță aforistică aparte, Sándor Márai urmărește cu minuție tensiunea psihologică în care vibrează emoțiile protagoniștilor, creionându-le sentimentele cu o subtilitate aproape crudă. De la malaise-ul burghez la autoironia post-proletară, romanul acesta e o magistrală enciclopedie de stări sufletești!
10 fragmente ilustrative
• „De altfel, de câțiva ani, de când sunt și eu singură, îmi place să vin aici iarna, între cinci și șapte. Îmi place salonul ăsta roșu, cu mobila lui din secolul trecut, îmi plac ospătărițele un pic fanate, îmi place atmosfera asta de metropolă din piața care se întinde în fața deschiderii vitrate, îmi place să-i privesc pe oamenii care sosesc. Și ceaiul de aici e cel mai bun din oraș, ai observat…? Da, știu, femeile de modă nouă nu mai umblă prin cofetării. Merg în espressouri, unde trebuie să te grăbești, n-ai timp să stai jos un pic, cafeaua costă patruzeci de fileri, la prânz mănâncă o salată, asta e moda nouă. Dar eu sunt din lumea veche, eu am nevoie de cofetăria asta fină, de mobila ei stilată, de tapetul roșu, de contesele și de prințesele bătrâne, de dulapurile cu oglinzi.”
• „Ai fost vreodată la Florența…? Oare cunoști sculptura lui Michelangelo, monumentul acela formidabil din bazilică… stai un pic, oare cum se numește? Pietà, am impresia. Personajului principal Michelangelo i-a dăruit chipul său, are chiar chipul bătrânului sculptor. Odată am fost acolo cu soțul meu, el mi-a arătat sculptura. Și a adăugat că pe chipul acela nu se citește nici supărare, nici dorință, totul a dispărut de pe chipul acela care știe totul și nu mai vrea nimic – nici răzbunare, nici ier tare, nimic, nimic. Atunci, în fața sculpturii, mi-a spus că așa ar trebui să fim cu toții. Asta e perfecțiunea umană cea mai de pe urmă, nepăsarea asta sacră, singurătatea și surzenia totală față de bucurii și dureri… Așa mi-a spus.”
• „Spune-mi, te rog, de ce nu se învață la școală relația dintre femei și bărbați? Serios te întreb, nu glumesc. În definitiv, e o materie cel puțin la fel de importantă ca geografia țării sau ca regulile de bază ale conversației. Liniștea sufletească a fiecăruia dintre noi ține de asta, cel puțin tot atât cât ține de cinste sau de ortografie. Nu mă gândesc la vreo disciplină frivolă… Mă gândesc ca oameni inteligenți, poeți și medici, să vorbească din timp despre bucurii, despre posibilitățile umane ale traiului bărbaților cu femeile… Deci nu despre «viața sexuală», ci despre bucurii, despre răbdare, despre modestie, despre îndestulare.”
• „Nu mă înțelege greșit, eu însumi sunt burghez. Sunt burghez în mod conștient, cunosc în amănunt greșelile și păcatele clasei mele și îmi asum clasa asta, îmi asum destinul ei, care este destinul burgheziei. Nu-mi plac revoluționarii de salon. Omul să rămână credincios celor de care l-au legat originea sa, educația, interesul și amintirile. Eu am primit totul de la burghezie – educația, modul de viață, exigențele, momentele cele mai curate ale vieții mele, momentele mari ale culturii comune, ale inițierii nobile… Acum se vorbește mult despre faptul că această clasă se va desființa, se va ofili, că și-a împlinit menirea și că nu mai e aptă pentru rolul principal pe care l-a jucat de-a lungul secolelor. La asta nu mă pricep. Ceva îmi spune că burghezia e înmormântată un pic cam lacom și nerăbdător; poate că a mai rămas în clasa asta o forță, poate că mai are un rol în viață, poate că burghezia însăși va fi puntea pe care revoluția se va întâlni cu ordinea… […] Vreau să văd limpede în destinul ăsta social de care am avut parte încă de la naștere, deci trebuie să știu care a fost păcatul nostru, dacă a existat într-adevăr vreo boală burgheză care a atrofiat clasa asta.”
• „Și pentru că era înspăimântător de frumoasă, frumoasă cu așa o demnitate, așa o inocență și așa o complexitate, ca o capodoperă a Domnului, un lucru sau o persoană pe care numai o dată reușește natura s-o plămădească cu atâta desăvârșire, sigur că frumusețea ei a început să-și facă efectul în casa și în viața noastră ca o muzică neîncetată, îndărătnică și mută. Probabil că frumusețea este forță tot atât cât sunt și căldura, lumina sau voința. Încep să cred că e în spatele ei un fel de voință: sigur, nu voință cosmetică, pentru că nu am gânduri prea înalte despre frumusețea făcută cu mijloace artificiale, cu sumacuri, ca la animale. Nu, cred că în spatele frumuseții, care e lucrată în definitiv dintr-o materie fragilă și efemeră, arde o voință puternică.”
• „Iar omul rămâne singur pentru că e arogant și nu îndrăznește să primească darul nițel înspăimântător al iubirii. Pentru că are de îndeplinit un rol pe care îl crede mai important decât experiența iubirii. Pentru că e orgolios. Orice burghez, dacă e burghez adevărat, e orgolios. Nu vorbesc acum despre burghezii diletanți, care poartă numai titlul și rangul, pentru că au bani sau pentru că au fost numiți într-o clasă superioară. Ăștia sunt niște ordinari. Eu vorbesc despre burghezii creatori și păstrători, despre burghezii adevărați. În jurul acestora, într-o zi, singurătatea începe să se cristalizeze.”
• „Nu e deloc întâmplător că în istoria omenirii marile perechi de îndrăgostiți sunt tot atât de respectate ca marii eroi, oameni curajoși care și-au riscat viața pentru o cauză umană extraordinară și lipsită de speranță. Într-adevăr, adevărații îndrăgostiți se aruncă și ei în brațele morții în cel mai autentic sens cu putință și, în lupta asta, femeia e creatoare tot așa cum și bărbatul e creator, e erou și cavaler tot așa cum și bărbatul este atunci când pornește să cucerească Sfântul Mormânt. Marii îndrăgostiți, îndrăgostiții adevărați caută și ei Sfântul Mormânt, din cauza asta rătăcesc și luptă, din cauza asta sunt răniți și mor…”
• „Deci nu numai cămășile, și pantalonii, și izmenele stăteau în dulapuri separate, ci și lenjeria. Dar și aia, după tip și calitate, auzi! Doamne, ce cămăși și ce izmene…! Cred că prima dată m-am îndrăgostit de soțul meu când i-am călcat izmenele de batist…! Aveau cusută până și monograma lui, naiba știe de ce. Și undeva, în apropierea buricului, deasupra monogramei, era cusută și coroana nobiliară. Pentru că ăștia erau aristocrați, dacă cumva nu ți-ai dat seama, și purtau coroana nobiliară și pe batistă, și pe cămașă, și pe izmene. […] Exista și sertar pentru mănuși, în care erau tot felul mănuși așezate într-o ordine maniacală, ca sardinele în cutie, puse în oțet și în ulei. Mănuși de stradă, mănuși de mers în oraș, mănuși de vânătoare, mănuși pentru condus, mănuși gri, mănuși galbene, mănuși din piele de căprioară, mănuși din piele de cerb, mănuși căptușite, de iarnă. Mănuși lucioase, pentru ocaziile speciale. Mănuși negre, de înmormântare, când îngropau pe câte cineva cu mare pompă. Apoi, mănuși moi, iridescente, pe care le purtau cu joben și cu jachetă. Dar pe astea nici nu le purtau, de fapt, le țineau doar în mână, cum își țin regii sceptrul…”
• „Cultura este o trăire sufletească și o experiență în același timp, a spus ca un preot, ridicând mâna.”
• „… cultura se înfăptuiește atunci când o persoană… sau un popor… se umple de o imensă bucurie! Se spune că grecii erau cultivați… Nu știu. Grecul meu, pe care l-am cunoscut la Londra, nu mai era cultivat în sensul ăsta. Cea mai mare pre ocupare a lui erau banii și ce se putea cumpăra cu bani, acțiuni, sau poze vechi, sau o femeie… De exemplu, eu. Dar se spune despre grecii antici că erau educați, pentru că tot poporul se bucura de câte ceva… Cioplitorii care făceau statuete se bucurau, la fel și negustorii de ulei, apoi toată populația, și militarii, și înțelepții care dezbăteau, în piață, ce e frumos sau ce e drept… Închipuie-ți un popor a cărui viață e plină de bucurie! Și acea bucurie este cultura. Dar apoi acest popor a dispărut, și-n locul lui au rămas oameni care vorbesc greaca… iar asta nu mai e același lucru.”
Romanul „Portretele unei căsnicii” costă 48 de lei și poate fi achiziționat online de AICI.