Îți mai amintești de Coliba unchiului Tom? O poveste atât de memorabilă despre viața omului de culoare în America secolului XIX e greu de egalat – sub aspectul consistenței dramatice, ca și al amplorii epice. Totuși, din punctul de vedere al reprezentativității eroului, al calității sale arhetipale, vechiul roman al lui Harriet Beecher Stowe are un corespondent recent în literatura americană scrisă de autori contemporani afro-americani: O carte dată naibii, de Jason Mott (traducere de Alina-Gabriela Rudeanu, coperta Gabi Toma, 304 pagini). E romanul copilului de culoare încă sortit violenței rasiale în America primului sfert de secol XXI.
Cuprins
Scurtă anatomie a tragicomediei
Două linii narative împletite în capitole alternative marcate grafic cu un cap de adult de culoare purtând pălărie și, respectiv, cu profilul unui băiat de culoare. Și doi protagoniști: scriitorul de 38 de ani, suferind de ceea ce s-ar putea numi „tulburare de reverie diurnă”, secondat de Puștiul de 10 ani pe care doar el în poate vedea și auzi; și „Smoală”, băiatul a cărui poveste se derulează de când avea cinci ani până la vârsta de 10 ani, când e împușcat de un polițist alb. Doi protagoniști ca un duet de alter egouri cu elemente biografice comune: și scriitorul, și Smoală sunt din Carolina de Nord, rămân de timpuriu orfani de tată și se refugiază în imaginație și în povești. Doi protagoniști ca unul. Emblematic.
Scriitorul se află în plin turneu de promovare a romanului său de debut, intitulat, prin încă un truc din colecția mise en abyme, O carte dată naibii. Bate America în lung și-n lat, zburând dintr-un loc în altul și dând interviuri peste interviuri de-atâta timp, încât, năucit de programul drăcesc, dar și de alcool și brownies cu oarecare substanțe psihotrope, nici nu mai știe în ce oraș e. Oriunde ar fi însă, lumea pomenește, plină de compătimire, cazul băiatului de la știri, o întâmplare groaznică. Dar scriitorul n-are habar despre ce e vorba și oricum e mult mai atras de o nouă sticlă de bourbon sau de vreo femeie interesantă numită mereu Kelly (în diverse variante ortografice). Până când realitatea îi irupe în față, de neignorat: o demonstrație masivă în care mii de tineri de culoare între 2 și 18 ani pledează pentru dreptate, scandând lozinci împotriva violenței polițienești și în memoria victimelor acesteia, dintre care ultima este un băiat Negru de 10 ani. Iar realitatea îi amintește scriitorului că el însuși e Negru. Ar trebui să fie mai responsabil față de rasa lui, mai reprezentativ, mai conștient? Ar trebui să își asume sarcina de a spune, ca scriitor, poveștile acestor tineri?
Smoală trăiește fericit cu mama și tatăl lui într-o casă modestă. Practică arta invizibilității, căci părinții l-au învățat că, dacă se face nevăzut, e în siguranță, și adoră poveștile pe care i le spune tată-său. Când începe școala, însă, află încă din autobuzul școlar că e cel mai negru Negru de pe fața pământului, trăsătură pentru care e constant și crâncen șicanat, umilit, hărțuit, ori de câte ori nu mai izbutește să se facă invizibil. Într-o seară, tatăl său se întoarce de la alergat și e împușcat de poliție chiar pe peluza din fața casei lor, sub ochii soției și ai copilului. Un unchi sătul de abuzuri flagrante îi dăruiește lui Smoală un pistol și îl învață să tragă, dar, într-o altă seară, puțin lipsește ca unchiul însuși să fie împușcat de poliție chiar în fața băiatului. Care își duce mai departe viața ocrotit de dragostea înfricoșată a mamei, legănat de desele alunecări în fantezie (unde descoperă o minunată planetă neagră și își regăsește tatăl) și amorțit de pastilele prescrise de psihiatră pentru reducerea mai înainte menționatelor alunecări. Până într-o ultimă seară, când, plimbându-se prin oraș, e brusc somat de poliție să stea pe loc…
Fructificând maximal acest tandem acompaniat la răstimpuri de Puști (care va fi fiind stafia lui Smoală sau poate conștiința scriitorului), O carte dată naibii reușește atât de multe, pe atât de multe planuri, în atât de multe moduri. E o poveste cu forță de parabolă și c-o tentă de fantasy, despre persistența violenței rasiste într-o societate tumefiată de fobii, prejudecăți și clivaje interrasiale. Dar e și o satiră țicnită la adresa „industriei de carte” care a înlocuit literatura cu produsul editorial, talentul cu potențialul de vânzări, harul cu trainingul de media și cu managementul celebrității, scriitorul cu autorul bine dresat. Are scene de slapstick comedy (scriitorul gol pușcă fugărit pe holurile hotelului de-un soț încornorat înarmat c-un umeraș), dar și scene de o stranie frumusețe tragică (arborele de onyx care crește sub ochii lui Smoală în cabinetul psihiatrei). Are dialoguri cu nerv, de un comic alert, dar și pasaje de pură proză lirică.
O carte dată naibii este romanul-oximoron: subțire ca o spumă de albuș și consistent ca o cremă de ciocolată; comic ca opera bufă și îmbibat de tragism; în tonuri afectuoase și cinice; despre o traumă colectivă intergenerațională față de care protagonistul e in denial. Ca tip de subiect, mesaj și abordare, O carte dată naibii șade alături de „La vita è bella”: redă drama cu cât de mult umor e posibil să redai o dramă. Un roman excepțional de o tristă, tristă hilaritate.
Despre Jason Mott
O carte dată naibii cuprinde mai multe elemente autobiografice decât s-ar putea bănui: ca și scriitorul din roman, Jason Mott e de baștină din Bolton, Carolina de Nord; a mers la o facultate de stat (licența în literatură și un masterat în poezie la University of North Carolina-Wilmington); a lucrat într-un call center al unei mari companii de telecomunicații; și împărtășește reticența scriitorului de a aborda tema rasei în arta sa, preferând să scrie despre teme general umane – despre existența umană, și nu despre o „existență etichetată”.
De asemenea comună, experiența turneelor de promovare a unei cărți a stat de fapt la baza acestui roman: pe când bătea America în lung și-n lat, în 2013, pentru a-și promova romanul de debut, The Returned (un succes transformat în serial TV de către compania de producție a lui Brad Pitt și transmis pe ABC), Jason Mott s-a gândit că tare i-ar plăcea să scrie „un roman comic absurd” despre cum te dă peste cap un turneu de promovare. Două (alte) romane mai târziu, cu presa plină de reportaje despre Negri omorâți de poliție, întreaga materie primă pentru O carte dată naibii era pregătită.
Cu țara lui, Carolina de Nord, Jason Mott mărturisește că are o relație dulce-amară: e un stat american cu o istorie a sclaviei brutală și care reține până astăzi reflexe rasiste confederate. Totuși, Bolton e orășelul plin de țărână unde toată lumea e înrudită, unde copiii se jucau în pădure, beau apă de la furtunul din grădină și mâncau acasă la cine se-ntâmpla să stea cel mai aproape. Si e locul unde, pe când avea 14 ani și frecventa biblioteca publică, înnebunit după cărți de mitologie, benzi desenate și romane istorice, Jason Mott a dat de Grendel, de John Gardner, și a decis pe loc că și el va deveni scriitor. În Bolton trăiește și azi; scrie și se consideră un tip obișnuit.
8 fragmente ilustrative
• „– Cu ce vă pot ajuta? mă întreabă recepționera pe un ton calm, încât ai zice că e absolut firesc să aibă de-a face cu oaspeți în pielea goală.
– Am rămas încuiat pe din afară.
– Ah, îmi pare rău, îmi spune ea veselă, cu vocea toată numai triluri. Rezolvăm problema imediat. Ce cameră?
– Numărul 3218.
Tastează cifrele pe tastatură.
– Se întâmplă des să vină oameni în pielea goală în recepție la ora asta?
– Depinde ce înțelegeți prin «des», răspunde ea cu un zâmbet larg, puțin ghiduș, la fel de plăcut ca lumina soarelui în august, după care mai tastează puțin și spune: În regulă, mai trebuie doar să-mi arătați un act de identitate.
Întind mâna pe lângă ea ca să ajung la raftul cu reviste. Iau un exemplar din Entertainment Weekly. Mutra mea superbă se lăfăie pe toată coperta, mai mare decât însăși viața, eclipsând până și știrea despre cel mai recent film marca Nic Cage. Deasupra, scris cu font Helvetica demi-bold, tronează amenințător titlul: CEL MAI BUN TÂNĂR SCRIITOR AL AMERICII. Ridic revista în dreptul feței și o întreb:
– Ăsta merge?”
• „Tot în autobuz era și când au început să-l strige «Smoală». Smoală. Câteva litere care-i atârnau de gât ca o piatră de moară. Așa se face că în fiecare zi când vedea autobuzul apropiindu-se cu hurducăieli, mergea spre el târșâind picioarele și rostind aceeași mantră din nou și din nou, ca pe o incantație: «Nu-i lăsa să te vadă. Nu-i lăsa să te vadă.» Știa foarte bine că toate poveștile despre Cei Nevăzuți erau doar o invenție, însă era încă suficient de copil cât să creadă că sunt adevărate. Așa că în fiecare dimineață încerca să fie Cel Nevăzut. Se urca în liniște în autobuz – fără să râdă sau să salute – și se îndrepta spre locul lui, având grijă să nu ridice privirea din pământ. Apoi se strecura pe scaunul de la geam, își punea rucsacul în poală, își trăgea gluga peste cap și se uita pe fereastră, respirând încet și egal, ca o gazelă care se ascunde printre lei.”
• „Încerc să-mi rememorez viața și să descopăr dacă am fost mereu Negru. Părinții mei au fost Negri? Verii mei? Dacă mă gândesc mai bine, parcă îmi amintesc că am avut un unchi Negru. E totul în ceață. Sunt prea multe lucruri de procesat. Și agenta mea? Oare ea știe că sunt Negru? Cititorii mei? Știu și ei? Și dacă Renny are dreptate? Dacă ar trebui să fac totul altfel doar pentru că sunt Negru?
– N-ar trebui să stai ca o momâie, se răstește Renny, ridicând pumnul la mine. Ar trebui să spui ceva. Ar trebui să vorbești despre condiția Negrilor! Ar trebui să vorbești în numele lor!
– Să vorbesc? Cum adică? Să vorbesc în numele alor mei? Mereu? În fiecare secundă a vieții mele? Asta ar trebui să facă mereu Negrii? Și condiția Negrilor? La ce condiție te referi? La o stare de fapt existentă? Sau la o stare de sănătate – cum ar fi o boală? […] Sunt obligat să scriu despre cum e să fii Negru? Dar dacă aș fi un artist Alb care ar desena doar personaje Albe? Ce-ar spune asta despre mine?
– Poftim?
– Adică, scriitorii Albi nu sunt obligați să scrie despre cum e să fie Albi. Sunt liberi să scrie orice fel de cărți vor. Dar pentru că sunt Negru […] înseamnă că nu am voie să scriu decât despre cum e să fii Negru? Am voie să scriu și despre alte lucruri? Am voie să fiu și altceva decât culoarea pielii mele? Serios acum, nu știu toate cuvintele pe de rost, dar nu e asta esența speech-ului «I Have a Dream»?”
• „– Și cu ce se presupune că se ocupă oamenii ăștia? întreb eu.
– Training de media, răspunde Sharon.
Scrie un e-mail cuiva, tastează cu degetele ei subțiri și agile. La fel ca toți editorii și agenții, Sharon comunică în permanență cu persoane necunoscute.
– Și cam ce presupune trainingul de media?
– Te pregătește pentru media, răspunde Sharon.
La momentul acela, încă sunt novice și nu știu cum funcționează sistemul mașinăriei auctoriale – inocent și optimist în toate cele. O carte dată naibii urmează să fie publicată abia peste șase luni, iar eu mă străduiesc să învăț cât mai repede mersul lucrurilor. Sharon este agenta care mi-a acceptat mai întâi propunerea de publicare și apoi manuscrisul de la O carte dată naibii. […]
– Poți să definești termenul «media»? o întreb.
Sharon rămâne atentă la telefon și la e-mailurile ei.
– Și de ce ai insistat să port sacou sport? Sunt treizeci de grade afară.
– Ești profesionist acum, spune Sharon. Un autor profesionist. Autorii poartă sacouri sport. Cititorii adoră autorii care poartă sacouri sport. Să ții minte treaba asta.”
• „Smoală îl privea fascinat pe pastorul Brown. Bărbatul chel și bătrân stătea în mijlocul bisericii spunând povești despre Dumnezeu și miracolele Lui, iar enoriașii îi sorbeau fiecare cuvânt. Pe măsură ce trecea timpul, poveștile se complicau și se lungeau și, cu toate astea, oamenii ascultau și dădeau din cap a încuviințare și strigau «Amin!» în răstimpuri, ba chiar, uneori, păreau să găsească oarecare alinare în poveștile pe care le auzeau. Dacă la începutul slujbei mai toate chipurile erau înlăcrimate, pe măsură ce pastorul Brown le spunea alte și alte povești, tot mai puține lacrimi sărate se infiltrau în lemnul băncilor. Deși nu știa încă, acela a fost momentul în care Smoală a început să creadă. Nu în Dumnezeu, așa cum poate și-ar fi dorit pastorul Brown și restul comunității sudice de credincioși, ci în povești. Atunci, imediat după moartea tatălui său, Smoală a înțeles că poveștile au darul să topească durerea. Acolo unde înainte fuseseră lacrimi, acum erau zâmbete, chiar dacă firave și timide. Acolo unde înainte fusese singurătate, acum erau apropiere și camaraderie. Acolo unde înainte fusese disperare, acum era speranță. Și a început să se întrebe dacă, într-o bună zi, avea să se priceapă și el la spus povești.”
• „Dar înțeleg și de ce nu te-au luat deoparte părinții tăi ca să poarte conversația asta sinceră cu tine. Adevărul-adevărat e că, dac-aș fi avut și eu un bambino, aș fi stat un pic pe gânduri dacă să-i spulber iluzia și să-i dezvălui realitatea mohorâtă, dureroasă, plină de suferință și tristețe. Când vine pe lume un copil, părintele nu vrea decât să-i ofere tot ce are lumea de oferit. Dar când vine vorba despre copiii ca tine – și ca mine –, lumea n-are de oferit decât capcane și ziduri. Dacă reușești să eviți capcanele, te poticnești de zidurile care nu te lasă să ajungi la toate lucrurile despre care ți s-a spus că ți se cuvin. Și nu e deloc comod să-i spui așa ceva unui copil. E greu să stai în fața lui și să-i spui că o să-i fie mereu frică de polițiști. E greu să-i spui: dacă te oprește un polițist, în principiu poți să ai încredere în el, dar ai face bine și să-ți ții mâinile la vedere, și sub nicio formă să nu le răspunzi obraznic, și nici care cumva să faci vreun gest care să poată fi interpretat ca mișcare bruscă, și chiar dacă respecți toate regulile astea, tot n-ai garanția că o să scapi cu viață. Polițistul poate să te împuște pe loc și mori fără să știi cu ce-ai greșit.”
• „Mă îndoiesc că Negrii pot fi fericiți în lumea în care trăim. E prea multă tristețe în trecutul lor care li se agață de glezne. Și oricât de mult ai încerca să scapi, viața te prinde mereu din urmă și-ți amintește că, mai mult ca orice altceva, ești parte dintr-un popor exploatat și dintr-un destin refuzat, așa că tot ce poți să faci e să-ți urăști trecutul și, prin asociere, să te urăști pe tine.”
• „– O s-o faci? mă întreabă Puștiul.
Pentru prima dată după mult timp, în voce i se strecoară o urmă de asprime.
– Ce să fac? îi spun, prefăcându-mă că nu știu ce vrea.
Deși adevărul gol-goluț e că am știut ce vrea copilul ăsta din prima clipă în care l-am văzut. A fost mereu acolo, oricât de tare am încercat să neg.
– Vreau să le spui oamenilor despre mine.
– Vrei să-ți spun povestea, spun eu hohotind scurt.
– Mda, spune Puștiul. Asta vrea toată lumea.
– Dar tu nu ești toată lumea. Tu ești un puști Negru ucis de-un polițist care a devenit un produs al imaginației mele.
– Nu, spune Puștiul. Sunt persoana de lângă tine. Și vreau doar să le spui oamenilor despre mine. Vreau să nu mă mai ignori. Așa cum ți-am spus prima dată: nu vreau decât să mă vezi.
– Te văd, Puștiule. Acum pleacă. Lasă-mă-n pace.
– Nu, vreau să mă vezi. Să mă cunoști, să nu mă alungi. Să-mi spui povestea.
– Nu știu cum să-ți spun povestea. E prea mare. E prea mult. Ce ți s-a întâmplat ție – ce li s-a întâmplat oamenilor ca tine – are prea multe implicații și nu ai cum să surprinzi toate ramificațiile. Povestea e prea mare ca să poată fi spusă. Doare prea tare. N-ai văzut ce mi-ai făcut? N-ai făcut deja destul? Nu pot să dorm. Nu pot nici măcar să-mi jelesc propria durere din cauză că-mi fac griji pentru durerea ta. În fața durerii, oamenii devin egoiști. Puterile ne sunt limitate când vine vorba despre durere, așa că nu pot s-o mai iau și pe-a ta. Nu pot să-ți car eu durerea, Puștiule.
– Nu-ți cer să mi-o cari, spune Puștiul. Nu vreau decât s-o vezi. S-o vezi așa cum este în realitate. Să n-o mai ignori și să te uiți la ea. Să nu te mai prefaci că nu există.”
Romanul „O carte dată naibii” poate fi în curând achiziționat online de AICI.