Capătul tunelului

Un text cu o muzică melancolică, scris cu discretă sinceritate și cu o erudiție aparte. Adevărul privit în față, fără menajamente și autoamăgiri.

Să nu ne înșele termenii medicali cu care personajul-autor se referă atât de des la propriul corp: aceste Însemnări despre un cancer rectal nu sunt nicidecum opera unui medic, ci strădania unui scriitor abil de a se distanța, măcar prin cuvânt, dacă altfel nu, de trupul care peste noapte i-a devenit dușman.

Trebuie să recunosc că nu am citit ușor cartea. Am tot revenit asupra unor pasaje, dar nu pentru că n-aș fi înțeles textul, ci pentru că simțeam nevoia să-l recitesc, să pătrund sensuri, iar uneori, de fapt deseori, să-mi dau voie să mă emoționez, să râd sau să plâng…

O lectură în care m-am regăsit și datorită căreia am devenit mai bogată sufletește și – aș vrea să cred – mai înțeleaptă.

O experiență care m-a îmbogățit: am plâns, am râs și am așteptat cu nerăbdare deznodământul, ca să pot răsufla ușurată…

Cartea lui Kónya Zoltán e scrisă foarte personal, însă evită ambele posibile capcane de care mă temeam. Nu e nici apăsătoare, dar nici prea „spirituală“, simți că te poți identifica cu cele scrise, care nu sunt străine de ce ai putea trăi la rândul tău și nu oferă nimic magic, prea îndepărtat de realitate pentru a fi util.