Carte ficțiune-Expres

Peste ani, Expres va deveni un volum referențial. E prima carte de proză documentară românească de tip nou. Aici vei descoperi culturi și subculturi dispărute, dictatori și traficanți de droguri, lupte de câini și hoți de mașini, politicieni corupți și biletari ieșiți din circuit. Toate acestea au fost cândva în vogă, au produs efecte și au lăsat urme adânci în memoria multora. Bucureștiul este locul faptelor, orașul meu, spune autorul, unde m-am născut, am crescut și am trăit, alături de alți tineri. Călătorie plăcută!

O carte unică în felul ei ca stil și voce. Ea acoperă o istorie și un imaginar al Bucureștiului despre care am vrea să știm/citim mai multe. Anii '90, 2000, dar și cu inserții de dinainte de 89. Postmodernism comunist, droguri, traficanți, corupți, piața neagră, derută, șmecherie, geografie urbană mereu reinventată de timp și istorie, copilărie printre case care dispar și blocuri care rezistă, un underground bucureștean foarte prețios, pe care Fiastru îl reconstruiește ca un meseriaș, cu stilul lui pe care îl știu deja din articolele pentru revista District40, dar și de dinainte. E abrupt, uman, nostalgic, atotștiutor, enciclopedie brutală a unor vremuri brutale pe care le-am trăit aici cu toții împreună. Adaug aici și vocea lui Tudor Paul-Bădescu care ”nu scrie”, dar citește, și care îmi spunea acum vreo lună cu entuziasm din Malmo, pe instagram, după ce a terminat Expresul: Fiastru, acest Salinger al poveștilor din Bucureștiul underground.

În Cântecul călăului, carte aflată tot la limita dintre ficţiune şi non-ficţiune, Norman Mailer are vreo două sute de pagini plictisitoare. Expres-ul lui Fiastru are două sute de pagini în total, alerte, pline de maşinaţiuni şi mişmaşuri, întrerupte din loc în loc de pagini infuzate de nostalgie despre Bucureştiul dispărut al anilor nouăzeci. Capacitatea de nesecat de a povesti, verbiajul de nestăvilit al lui Fiastru te fac să-ţi doreşti să citeşti opusuri întinse pe o mie de pagini, ca cele ale lui Mailer.

Am terminat dintr-un foc Expresul lui Fiastru, un (posibil/fals) roman-puzzle despre bezna fertilă a anilor 90-2000, cu epidemii de heroină și lupte de câini, bătăuși de cartier și milionari de tranziție, revoluționari bișnițari și combinatori, tot cancerul crescut pe rănile delirului comunist, Bucureștiul iubit pe care l-am absorbit fără comentarii ca adolescent provincial timorat. La fel ca orice scrie Mihnea, textul este Altfel, surprinzător de competent și coerent, chiar dacă în dragoste pătimașă cu toate nuanțele clar-obscure ale subculturii. Scriitorul este insider, vorbește nativ limbile periferiei, nu trebuie să inventeze pentru că își amintește clar, (își) știe și cunoaște personajele de-aproape. Cel mai tare mă bucură că excursia biografic-documentară iese din șabloanele obositoare ale prozei din ultimii ani. Nici urmă de pritoceală mizerabilistă, nici umbră de milă sau empatie pentru Fratele Intelectual, nici umori nostalgice pelticind Copilăria de Aur. Nici n-are nevoie, îl ajută memoria fotografică exersată, empatia autentică pentru proli și interlopi, amestecul tare de fapte și familie care te ia ca un trip bun și te ține, frate.

O literatură a realității românești în forma ei cea mai autentică și dură, un volum al periferiei culturii occidentale.

Copilul/adultul Mihuță/Mihnea are o memorie incredibilă a detaliilor firești ale vieții, și, în plus, miroase oamenii ca un câine de vânătoare. În Expres, el scrie o lungă scrisoare de dragoste orașului în care s-a născut, ca fiu și martor al unui București desprins din GTA, populat de oameni care își inventează ocupații care de care mai ilegale și pe alocuri absurde, ca să-și câștige existența unor zile lungi, melancolice, și a unor nopți spasmodice, în care fiecare e pe cont propriu în timp ce lumea din jurul lui se dezintegrează încet.

Pentru mine, Expres e ca-n jocurile alea de strategie de plecai dintr-un punct și totul în jur era beznă; cu cât explorai, cu atât se făcea mai lumină și aveai o imagine de ansamblu a lumii prin care te învârteai. Cartea e o colecție de povești reale, dar invizibile pentru cei mulți, ale unor subculturi din tranziție, care redau fidel, fără floricele inutile și descrieri emoționale, în limbajul direct al lui Mihnea (e un avantaj dacă citești cu vocea lui), transformarea Bucureștiului dintr-o hazna orientală într-una occidentală. Droguri, mafioți, tâlhari, procurori, wanabe porn-staruri și multe alte cioburi de istorie recentă. Citesc și mă bucur că am crescut într-un oraș la marginea pădurii, unde cea mai mare tentație erau Tanita și aurolacul. Altfel, sper că e doar un început pe drumul prozei documentare, un stil cvasi-inexistent pe aici, la care mi-aș dori să contribui în anii următori.”