Iartă-ne, Ginsberg

Limba maghiară este privilegiată, se pare, de muze, secolul douăzeci al Transilvaniei dând o pleiadă de mari poeţi, Markó Béla fiind unul dintre aceştia. Pentru mulţi, el a pătruns în conştiinţa publică mai ales în calitatea sa de lider politic, care l-a propulsat în centrul agitatei scene politice de la noi, calitate care îi parazitează până astăzi numele, de aceea destul de puţini ştiu (şi aici mă gândesc nu numai la români) că domnia sa este un poet de marcă, autor al unui număr însemnat de cărţi, una dintre vocile inconfundabile deja ale liricii maghiare.

Asemenea marilor autori din toate timpurile, s-a aflat necontenit în căutarea limbajului definitoriu ce conferă marcă proprie, dar devine şi instrument creator de maximă libertate de exprimare, care poate găzdui şi propaga propriul său imperiu de teme şi simboluri, ultimele cărți, Badminton şi acum Iartă-ne, Ginsberg, atingând limita de sus a acestei poezii epice, de mare respiraţie, în care îşi găsesc locul interogaţii existenţiale, secvenţe sociale care marchează emoţional şi etic, calde evocări amicale, referinţe istorice şi culturale, mitologice şi religioase. E o poezie luminoasă, optimistă, prietenoasă.

(Kocsis Francisko)